Migranți italieni la începutul secolului XX

Mirel Palada, extrapolând date din sondajele CCSB şi Sociopol, estimează că aproape un milion de români s-au întors în ţară în ultimele 12 luni. Dacă estimăm o prezenţă a acestora la vot în linie cu alegeri anterioare rezultă cam 450 000 de alegători noi şi apetisanţi. Dacă ne gândim că sunt oameni care nu au mai votat de multⁱ, pare rezonabil să estimăm 550 000 în plus la europarlamentare (pseudo-first-time-voters), tot cam atâția la prezidenţiale (pe Constituţia actuală! şi presupunând alegeri cu miză), dar 450 000 la parlamentarele naţionale. [Vezi şi comentariile din subsolul articolului în ceea ce priveşte alegerile europarlamentare.] Să estimăm, aşa, grosier, o jumătate de milion de noi alegători. Plus alţii care poate se vor întoarce de acum încolo.

Nu ştim multe despre ei, dar ceea ce ştim este consistent. Pe de o parte, din alegerile lor de viaţă putem deduce că sunt dispuşi către alegeri radicale, fără să fie neapărat descurajaţi de riscurile implicate. Apoi, ştim că acei puţini dintre ei care au ajuns la vot au susţinut în mod constant formaţiuni mai mult sau mai puţin radicale: CDR, DA, PDL, PPDD.

Să ne oprim aici puţin să demontăm un mit: acela al unei propensiuni democratice şi capitaliste speciale a românilor de peste hotare, bazat pe faptul că au votat atât de des „partidele reformiste de dreapta”. Ei bine, dacă ar exista, această înclinaţie ar trebui să se vadă şi altundeva. În capacitatea de auto-organizare, spre exemplu. Sau într-o puzderie de mici afaceri deschise de cei întorşi. Ori, din puţinele date pe care le avem, rezultă aceeaşi înclinaţie spre dezorganizare, mâncătorie şi consum ostentativ pe care o vedem şi la românii rămaşi acasă.

Dacă, deci, propensiunea democratică este un mit, ce i-a oprit pe aceşti români să voteze PRM? Probabil o specificitate a naţionalismului de tip ceauşist. Aparent naţional-comunismul era un naţionalism tribal, definind poporul ca o comunitate a celor de acelaşi sânge. În fapt însă, nici Ceauşescu şi nici naţionaliştii post-decembrişti nu s-au arătat interesaţi în mod real de românii de peste graniţe. În definitiv, realizarea cea mai înaltă a naţiunii a fost „statalitatea neîntreruptă” iar calitatea cea mai de preţ a individului naţionalist după 1918 este rezistenţa în interiorul acestui stat, „fie pâinea cât de rea”. De aceea, probabil, PRM nu a avut nimic de oferit emigranţilor, nu a empatizat cu aceştia şi nu a avut un discurs adresat lor. PPDD în schimb are un asemenea discurs, şi a avut de câştigat.

Este, per total, probabil ca această jumătate de milion de alegători să fie în mod particular înclinaţi să voteze partide care propun o schimbare cât mai radicală, adică PDL&comp şi PPDDⁱⁱ. Tradiţia electorală îi apropie de PDL/Traian Băsescu. În schimb, profilul demografic îi apropie mai degrabă de carismaticii marginali. Citez din mine însumi:

Carismaticii cu educaţie superioară, care locuiesc în oraşe mari şi (presupunem) au venituri mai bune votează ARD. Carismaticii cu şcoală primară, locuind în sate şi în oraşe care de fapt sunt tot sate, votează PPDD. Carismaticii centrali sunt ai ARD, carismaticii marginali sunt ai PPDD. (sursa)

Este greu de zis dacă această preferinţă va fi covârşitoare sau nu. Să nu uităm că foarte puţini români din străinătate mergeau la vot şi nu este cu totul exclus ca numai cei mai radicali dintre ei să fi fost dispuşi să cheltuiască bani şi timp pentru a ajunge la urne.

Multe vor depinde de re-socializarea politică. Alegerile din decembrie pot fi citite şi ca un referendum cu întrebarea: „Poate România funcţiona fără un lider puternic (pater patriae, tătucă)”. Aproape 2/3 dintre români au răspuns DAⁱⁱⁱ. Ei bine, emigranţii au lipsit de la dezbaterea naţională care a produs acest rezultat spectaculos. Dacă au plecat până în 2009, toată experienţă lor politică este centrată pe confruntări între lideri modelaţi după ideea de tătucă (adică domnii Iliescu, Băsescu, Constantinescu, Geoană). Întorşi în ţară ei vor privi spre USL şi le va fi greu să găsească un asemenea lider (deşi dl. Ponta face unele eforturi). Pe termen scurt li se va întări astfel înclinaţia către Opoziţie.

Dar… lucrurile spre pot schimba în timp. Cei întorşi vor re-învăţa politica alături de cei rămaşi. Iar aceştia le vor aminti cum „Băsescu ne-a tăiat pensiile”. În plus, dacă stai pe termen lung în ţară devin mai evidente lipsurile structurale (drumuri, spitale) de a căror responsabilitate PDL&comp nu se pot deroba total. Mai departe mergând, românii care se întorc nu se vor aşeza (presupun) în Ardeal sau Bucureşti, care sunt leagăne ale radicalismului românesc, ci în mult mai liniştitele regiuni Moldova şi Oltenia. Toate acestea formează, dacă vreţi, re-socializarea politică spontană.

Poate exista, teoretic, şi o re-socializare politică indusă. Dacă companiile care produc pastă de dinţi caută să fidelizeze consumatorii de pe băncile şcolii, cu atât mai mult ar trebui partidele să aibă un mesaj special şi să caute să fidelizeze electorat nou. Dar nu voi insista prea mult, căci nu am o deosebită încredere în capacitatea partidelor de a se mobiliza în această direcţie.

În concluzie:

(1) Avem, probabil, un electorat nou de 500 000 de cetăţeni ŞI

(2) Acest electorat este probabil înclinat să voteze cu actuala Opoziţie

DAR

(3) O parte ar putea abandona spontan Opoziţia fiind re-educat în acest sens de cei rămaşi în ţară ŞI

(4) Este posibil (nu probabil) ca partidele să influenţeze acest proces de re-socializare.

Andrei Tiut