Teoriile catastrofiste, chiar şi atunci când au fost dovedite de mult timp false, au un mod ciudat de rămâne întotdeauna la modă, ba chiar de a câştiga o popularitate suplimentară cu ocazia unei crize economice. Acesta este cazul teoriei malthusianiste, arhetipul teoriilor catastrofiste, enunţată de Thomas Malthus chiar la începutul revoluţiei industriale şi a saltului extraordinar în materie de creştere a standardelor de viaţă demarat atunci, care susţine că creşterea demografică va devansa necesarmente creşterea economică, forţând umanitatea să se menţină într-o stare perpetuă de subzistenţă, şi a derivatelor sale ulterioare: teoria marxistă a „legii de fier a salariilor” (conform căreia extracţia plusvalorii în sistemul exploatator capitalist impune necesarmente un nivel de subzistenţă salariilor) şi teoria ludistă (conform căreia progresul tehnologic va duce la creşterea permanentă a şomajului şi deci la o stare de pauperitate pentru majoritatea populaţiei similară celei rezultate de pe urma malthusianismului şi marxismului).

Sesizând în mod corect legătura dintre toate cele trei teorii catastrofiste, Nicolae Prelipceanu le susţine pe rând şi pe toate în acelaşi timp în ultimele numere ale României libere pentru a oferi, în articole ca „Omenire sau piaţă de desfacere?” ori „Progresul şi şomajul”, o falsă explicatie cu conotaţii cosmice şi filozofice la criza economică din prezent

Că niciuna dintre aceste teorii nu s-a dovedit confirmată de realitate în ultimii două sute de ani, ba dimpotrivă, fiecare dintre ele a fost infirmată în numeroase rânduri, este o chestiune irelevantă pentru susţinătorii catastrofismului, deoarece farmecul acestuia nu constă în ceea ce explică, ci în ceea ce nu explică, hrănind emoţii, angoase şi uneori agende ideologice, căci toate cele trei teorii au fost îmbrăţişate cu religiozitate de-a lungul timpului de anumite grupuri de interese numai pentru a fi reluate ulterior într-o formă aparent mai sofisticată cu şi mai mare fervoare, dar de fiecare dată cu consecinţe dezastroase. De la puritanii din secolul XVIII şi până la mişicarea pentru controlul forţat al natalităţii din secolul XX; de la marxistii care au înlocuit sistemul capitalist cu un sistem comunist de producţie şi până la privilegiile sindicatelor de a fixa în mod colectiv preţul forţei de muncă pe piaţă în social-democraţiile din a doua jumătate a secolului XX; de la reacţia ludiştilor de la începutul secolului XIX împotriva maşinilor cu aburi şi până la mişcarea ecologistă şi primitivistă contemporană care doreşte să blocheze progresul tehnologic în numele unui idilic trai natural care nu a existat niciodată.

La baza viziunii pesimiste a catastrofismului stă implicit ideea că omul este o masă inertă, care trebuie să împartă o cantitate finită de resurse, deci invers proporţională cu creşterea populaţiei, iar activitatea economică şi progresul tehnologic sunt un joc cu sumă nulă, care condamnă într-un ciclu vicios largi categorii de oameni la pauperitate sau poate chiar la extincţie.  Din această perspectivă, un om în plus înseamnă o scădere actuală a resurselor economice pe cap de locuitor, o reducere actuală a salariilor reale sau o creştere actuală a şomajului generat de avântul tehnologic.

În realitate, la baza progresului stă tocmai ingeniozitatea umană, acea „ultimă resursă”, conform economistului Julian Simon (The Ultimate Resource, Princeton University Press, 2nd edition, 1998), care a reuşit să transforme, prin instituţiile cooperării libere pe piaţă, creşterea demografică într-o trambulină pentru creşterea economică, creşterea productivităţii muncii într-o reţetă pentru creşterea veniturile reale ale indivizilor şi progresul tehnologic într-unul dintre cei mai importanţi factori pentru creşterea nivelului de trai al întregii umanităţi. În această viziune optimistă, omul este un agent transformator, iar activitatea economică este un joc cu sumă pozitivă. Ca urmare, mai mulţi oameni înseamnă o creştere potenţială a diviziunii muncii, o creştere a diviziunii muncii înseamnă o creştere potenţială a productivităţii, iar o creştere a productivităţii înseamnă o creştere a veniturilor reale pe unitate de timp de muncă, adică o acumulare de capital care contribuie în schimb la o descătuşare a progresului tehnologic potenţial prin care mintea umană descoperă căi mai eficiente de a utiliza resursele, ba chiar descoperă noi resurse care ulterior nu aveau nicio valoare economică (aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ţiţeiul după descoperirea motorului cu ardere internă), ducând, în cele din urmă, la o reluare a întregului ciclu virtuos prin care standardele de viaţă ale umanităţii suferă  îmbunătăţiri extraordinare.

Crizele economice, precum cea din prezent, înseamnă o scădere temporară a progresului secular al umanităţii, o scădere care poate avea cauze complexe, adeseori fiind chiar necesară pentru a corecta dezechilibre şi erori anterioare, dar care ulterior poate descătuşa un potenţial de creştere şi mai mare, aşa cum s-a întâmplat după Marea Depresie în economiile de piaţă din Vest sau, în mai multe rânduri, după crizele economice anterioare sau posterioare acesteia, în măsura în care creativitatea umană şi piaţa continuă se beneficieze de libertatea instituţională necesară pentru a inova şi inventa, adică pentru a găsi cele mai eficiente căi de a satisface nevoile umane, care au scos umanitatea din capcana malthusiană în primul rând. Ele sunt un recul temporar pe fondul unui trend secular de prosperitate. În schimb, catastrofismul malthusian, marxist sau ludist inversează lucrurile şi presupune că prosperitatea reprezintă de fapt o fază temporară pe un trend secular de declin. Conform catastrofismului, omul este blestemat la o perpetuă cădere, iar istoria umanităţii de la Facerea Omului – un declin permanent. Aşa să fie?

Bogdan C. Enache