Alternanțele la guvernare în România nu sunt procese politice elegante. Imediat ce un nou guvern se instalează la Palatul Victoria primele 30-60 de zile de guvernare sunt dedicate instalarii în cadrul aparatului guvenamental și a instituțiilor statului a reprezentanților noii puteri și a unor cadre de încredere. Este un mod de a te asigura că în funcțiile cheie ale instituțiilor statului se află persoane de încredere care pot aplica politicile guvernului și voința partidului. Și de asemenea este un mod de a-ți răsplăti aliații și susținătorii cu accesul la resursele publice – spoils system (termen introdus de Jacksonieni în SUA în secolul al XIX-lea) sau împărțirea prăzii se numește această practică. În folclorul politic românesc se spune că până și portarii sau femeile de serviciu din ministere sau alte instituții publice sunt numiți în funcție de simpatiile politice și de gradul de rudenie cu cei aflați la „putere”.
Să nu mă înțelegeți greșit: demiterea secretarilor de stat și poate a sub-secretarilor de stat e necesară când se schimbă un guvern. Această abordare devine problematică când destituirile din funcții pe criterii „politice” afectează administrația publică. Înlocuirea la 4 ani sau chiar mai devreme a unor șefi de agenții (fără evaluarea activității acestora), institute de cercetare sau companii de stat afectează negativ activitatea acestora, le distruge memoria instituțională, diminuează încrederea cetățenilor în acțiunea lor și le scade eficiența. Rezultatul politizării excesive a administrației publice are drept rezultat proasta guvernare prin promovarea unor politici publice prost calibrate sau chiar partizane.
Încercările de a proteja anumite funcții administrative de ingerința politicului s-au soldat cu un eșec. Cel mai bun exemplu în acest sens este funcția prefectului – deși s-a încercat profesionalizarea acesteia după model francez – schimbarea prefecților se face și în prezent după criterii politice.
Cazul ICR
În cadrul procesului de instalare în funcție a guvernului USL condus de Victor Ponta o țintă pentru „depolitizare” a devenit Institutul Cultural Român. De ce a fost selectată? Pentru că se află în subordinea Președinției și pentru că instituția este condusă de persoane care l-au sprijinit pe Traian Băsescu sau au avut simpatii pentru programul său politic. Persoana vizată în special, fapt trădat chiar de modul în care Ordonanța de Urgența justifică trecerea în subordinea Senatului, este chiar președintele ICR, Horia Roman Patapievici, perceput la nivelul USL ca fiind unul din „ideologii de serviciu” ai „regimului Băsescu”.
Horia Roman Patapievici nu și-a ascuns niciodată opiniile politice. Ele pot fi regăsite în volumele și articolele sale publicate. Este un intelectual public cu un anumit discurs – liberal conservator – care nu a atras foarte multe simpatii. Horia Roman Patapievici este probabil cel mai disprețuit intelectual public din România, din cauza opiniilor sale tranșante. Un dispreț pe care, cred eu, nu îl merită.
În ciuda opiniilor sale politice, Horia Roman Patapievici a transformat o instituție a statului român care era cvasi-absentă din spațiul public într-una performantă, cu vizibilitate în exterior și la standarde internaționale. Și a făcut acest lucru înfruntând concurența birocratică a Ministerului Culturii și a Ministerului Afacerilor Externe care vedeau în activitatea ICR un competitor pe anumite domenii de activitate (promovare culturi românești în exterior, diplomație publică). Pe lânga rivalitatea instituțională s-a adăugat și o presă ostilă – a se vedea cazul „poneiului roz cu zvastică”.
Toate dovezile indică faptul că Horia Roman Patapievici s-a achitat de atribuțiile sale de președinte al ICR cu bună credință și imparțialitate. Resursele de care a dispus ICR au fost distribuite echitabil și nu în funcție de apartenența politică a beneficiarului. Acesta este mare lucru în România, având în vedere că la noi accesul la resursele publice depinde nu de criterii „obiective”, ci de apartenența politică sau simpatiile politice ale celui care le solicită.
O dată cu izbucnirea scandalului ICR am citit destule opinii care susțin că o dată cu schimbarea guvernului Horia Roman Patapievici trebuie să plece, deoarece este reprezentantul „vechii puteri”. Argumentul ar fi acceptabil dacă HRP ar fi fost membru PDL și și-ar fi datorat funcția apartenenței la acest partid. De asemenea argumentul ar fi funcționat de minune dacă HRP ar fi fost un simplu politruc, care ar fi utilizat resursele ICR în folos propriu. Acest argument este însă contrazis de performanța instituției sub conducerea lui Horia Roman Patapievici. Și de aici se naște o temă de reflecție interesantă: ce judecăm de fapt – angajamentul politic sau performanța instituțională?
Acum se pun câteva întrebări fundamentale:
Trecerea bruscă de la Președinție la Senat reprezintă o depolitizare a ICR?
Dacă acceptăm sofismul lui Victor Ponta că funcția de Președinte al României este hiperpolitizată atunci și Parlamentul suferă de același defect. În parlament se face Politică: se negociază legi, se votează legi, se negociază majorități, se dărâmă guverne, se suspendă președintele. Parlamentul este depozitarul voinței politice suverane a poporului român – dar este și cea mai politizată instituție a statului român. Dacă se vrea depolitizarea ICR atunci trecerea lui în subordinea Parlamentului este o idee foarte proastă și care ascunde de fapt o agenda politică mascată în raport cu instituția respectivă.
Cum s-ar putea depolitiza ICR?
Dacă trecerea din subordinea Președinției în subordinea Parlametului reprezintă același lucru, atunci care ar fi soluția? ICR și instituțiile similare, ar trebui să fie autonome față de decizia politică. Acest lucru înseamnă că în ciuda finanțării de la bugetul de stat ICR să fie autonom de cei care ocupă Palatul Victoria. Acest lucru se poate realiza printr-o Chartă care să statuteze organizarea ICR, atribuțiile instituției, modul de desemnare a conducerii institutului, modalitățile de finanțare și raporturile cu celelalte instituții ale statului. Practic ICR ar trebui să se bucure de o autonomie similară cu cea a unei Universități. Numai așa se poate construi o instituție eficientă și de succes pe termen lung. Altfel succesul din ultimii ani ai ICR va rămâne doar o amintire. Singurul obstacol pe care îl văd în cazul adoptării acestei abordări pentru depolitizarea ICR este că Parlamentul ar putea modifica legea de funcționare a instituției – dacă Charta ICR ar fi inclusă într-o lege organică. Riscul în acest caz este destul de ridicat, având în vedere propensitatea cu care legile se modifică la noi de la o legislatură la alta.
Cine să conducă ICR?
Șeful ICR din prezent, Horia Roman Patapievici, este un intelectual public și cu un angajament politic. El s-a dovedit un foarte bun manager în acești ani, fiind responsabil direct de felul în care ICR își desfășoară în prezent activitatea. Modelul acesta de leadership este viabil pe viitor? Vreau să spun se dorește în continuare un intelectual angajat sau un specialist, un manager cultural de calibru care să nu aibă intervenții pe teme politice care să „enerveze” politicieni sau comentatori (și aceștia angajați politic)? Aceasta este o altă dilemă care trebuie rezolvată urgent.
În loc de concluzie:
Tentativa de „depolitizare” a ICR a fost un eșec de PR pentruUSL. Ordonanța de urgență și argumentele aruncate în spațiul public de reprezentanții USL au avut un efect de recul extraordinar la nivelul imaginii acesteia în rândul publicului român educat și a intelectualilor. Dacă Traian Băsescu și-a dobândit legitimitatea în fața reprezentanților republicii literelor prin condamnarea comunismului în 2006 și combaterea corupției, USL a pierdut partidă printr-o simplă tentativă meschină de a plăti o poliță politică și ideologică. Și bineînțeles prin presupusul plagiat al premierului Victor Ponta, dar despre acesta într-o postare viitoare.
Civitas Politics 
Îmi permit o mică observaţie, posesia unui carnet de partid nu este obligatorie pentru a susţine acel partid. Cel mai potrivit exemplu este Mircea Mihăieş ale cărui articole din Evenimentul zilei sunt o dovadă grăitoare în acest sens dumnealui fiind şi vicepreşedinte al ICR şi care n-a fost nicio clipă tras de mânecuţă s-o lase mai moale cu partizanatul.
Şi încă ceva, puţin offtopic, nu m-a lămurit nimeni ce trebuie să fac ca să mă bucur de statutul de intelectual, nu de alta dar pare o chestie de pus în CV râvnită mai mult decât un doctorat. Nu cumva este o rămăşiţă de pe vremea când societatea era împărţită în muncitori, ţărani şi intelectuali?
@Marieta
Pana la urma sanctionam angajamentul politic sau performanta institutionala? Da Mircea Mihaies are un angajament politic – dar lucrul asta probabil nu l-a impiedicat sa acorde fonduri unui proiect sustinut de Mircea Diaconu.
Cat despre definitia intelectualului s-au scris volume si nu s-a furnizat o definitie cu gen proxim si diferenta specifica.
Ale cui rafuieli cu intelectuali? Citind articolul as crede ca ale USL. Ori lucrurile sunt mai complexe. USL are proprii intelectuali publci (pot sa fac o lista daca doresti), iar unii dintre acestia au avut o pozitie nuantata: da, oamenii angajati de Patapievici au fost „intamplator” (adica preferential) prieteni personali si politici ai directorului – dar la fel de adevarat este ca au fost buni manageri.
Propun scenariul acesta: la ICR ar putea ajunge unul dintre intelectualii civilizati care sustin USL care va promite ca pastreaza linia predecesorului si chiar o va pastra. Doar ca, surpriza, va inlocui „coteria” lui HRP cu a sa proprie…
Personal nu ma supar ca exista o batalie pentru resurse si ca manifestatia cu papioane a avut o dimensiune sindicala. Dar hai sa nu o dam in noblete :). Nu putem cerem depolitizare tocmai cand cei care ne plac sunt scosi din paine.
Am si o curisozitate mai substantiala. Cum s-ar guverna un ICR pe baza cartei sale? Universitatile de care vorbesti primesc feedback de la societate prin numarul de studenti inscrisi (buget+taxa) si parteneriate. Iar feedbackul acesta arde rau la buget, obligand la un minim standard de management. Ideea unei institutii autonome cu buget de milioane nu imi surade neaparat. Deci sa se revizuiasca, primes, dar atunci cota parte a bugetului sa fie de maxim 30-40% iar pentru rest sa se autofinanteze. Pai, ori suntem autonomi ori nu mai suntem :).
@Andrei
Pai da ale USL cu toti cei care nu au fost vreodata de acord cu ei sau au fost in tabara cealalta si chiar cu societatea civila. In lupta asta pentru resurse victima sigura e interesul public, nu o persoana. Si da, cred ca e nevoie de un pic de noblete (scuza-mi idealismul).
Cum s-ar putea guverna in practica ICRul cu o Carta – nu stiu. E doar solutie de bun simt la un conflict.Si daca se doreste depolitizare. Altfel se ajunge in paradigma IICCMER.
pai lipsesc doua nuante.
Eu sugeram ca ar putea exista o categorie de intelectuali publici apropiati USL care sunt frustrati de alocarea preferențiala a unor resurse materiale si simbolice si nu de proiectele „mari” ale ICR. Acestia ar putea alimenta discret cazul ICR dar… daca HRP nu poate fi echivalat cu PDL atunci nici ei nu pot fi echivalati cu prietenii lor politici. Trebuie sa judeci cu aceeasi masura.
Pe urma nobletea, spre deosebire de vin, e buna cat e tanara. Daca iti arunci principiile peste bord pe timp de furtuna, spune aproximativ Rhett Butler, sa nu te miri ca le vei cuege murate dupa ce barca ta a scapat de primejdie. Asa ca daca sustineai autonomia ICR la inceput de mandat era OK. Asa… nu prea e kosher 🙂
@Andrei
Circula pe net o lista cu beneficiarii fondurilor ICR. Si culmea erau 50/50 si nimeni nu a zis, oricat de apropiati de Basescu si PDL erau sefii ICR, ca s-a dat preferential. Cheia impartirii echitabile a prajiturii la ICR erau juriile independente care evaluau propunerile – o gaselnita marca HRP.
Acum da, m-am trezit si eu tarziu cu autonomia ICR. Daca insa urlam la ora de maxima audienta depolitizare si justitie – macar sa fim consecventi – sa propunem ceva care nu inlocuieste tanda cu manda.
chiar daca beneficiarii erau 50/50 (cata precizie) prestigiul era al lui HRP &Mihaes&comp iar altii au vrut si ei. Nu eu l-am bagat in troaca politica si de aceea nu o sa ies in strada sa il scot.
Acuma, toti USListii pe care i-am auzit – in public si privat inteleg prin „depolitizare” ceva in genul „echilibrarea influentelor politice”. Stiu ca nu sunt sinonime, dar … incearca tu sa explici echilibrul catre electoratul USL si o sa vezi ca nu e asa usor :).
Drept e ca o depolitizare cum propui tu ar implini si mai bine acest scop. Dar trebuie aici si o solutie practica; ca mie ideea de a da pur simplu banii statului (ai mei adica!) pe mana unei comunitati autonome imi da fiori
@Andrei
Acum sa vrei si malaiul si prestigiul e un pic cam mult, nu crezi? 🙂 Orgoliosi mai sunt unii. Echilibrarea influentelor politice? Oh doamne – politicienii nostrii sunt atat de arhaici in abordare.
Cand spun comunitate autonoma – nu inseamna ca ICR ar fi de capul ei – in sensul ca nu da socoteala pentru deciziile luate. Nu da socoteala politic, dar da socoteala in fata instantei pentru deciziile luate si alte actiune. Charta ii va da atata autonomie cata sa-si indeplineasca misiunea.
Io saracul de mine nu vreau nimic :). dar poate altii vor. Si Patapievici sigur vrea si cu demnitatea la intelectuali si cu slujba la stat…
As zice si de eficienta instantelor dar… in cinstea incarcerarii lui Nastase o sa tac.
Andrei, scuze ca intervin in polemica, dar nu inteleg de unde si pana unde sa lucrezi la stat a devenit un fel de stigmat pentru un intelectual (sau pentru o persoana, in general). Avand in vedere nivelul de salarizare jenant oferit de stat, sincer sa fiu mie mi se pare ca slujba la stat e un fel de apostolat care iti „exacerbeaza” demnitatea. Sa vii si sa conduci un institut de importanta si cu responsabilitatile pe care le presupune ICR pentru 5.000 RON/luna – nu vad nimic rusinos in asta, pentru niciun intelectual.
@OvidiuB Nu am vazut pana acum comentariul tau. Munca la stat e OK, mai ales cand e facuta cum zici tu ca un apostolat. „Demnitatea la intelectuali” se refera la atitudinea publica. Daca lucrezi la stat atunci te comporti ca un inalt functionar, cu limiraile legale si implicite ale activitatii. De ex nu comentezi unde intra […]a dusmanilor tai politici :), Mai ales daca ea nu intra.
Pingback: Răfuieli cu intelectuali (II): Marele război al plagiatelor «