De weekend: Previzibilul domn Aligică Răspunde

aligica

Actul 1

Într-o zi mă trezesc menționat de Turnofftheglory pe wall-ul domnului Aligică. D. P. Aligică ceruse niște nume de oameni de stânga pe care să îi întrebe lucruri și să îi înțeleagă în opțiunile lor politice. 

(Acuma, eu nu m-am considerat de stânga niciodată dar „adevărata dreaptă românească” este în esență o afacere parohială, amici degli amici. Deci într-un fel Turnofftheglory, care știe ca nu fac parte din această parohie, nu greșea să vorbească de mine.)

Nu eram menționat doar eu acolo, era și Dan Șelaru, care nu a fost încântat. Eu însă eram chiar curios. Nu neapărat dornic să mă exprim, cât curios care ar fi fost întrebările. Căci, între noi fie vorba, dl. Aligică ar avea în mod normal aparatul conceptual să înțeleagă aceste lucruri și singur. Printre altele el este, împreună cu dl Tismăneanu, autorul conceptului de puci parlamentar, hăt într-un op-ed din 2007. Mă gândeam mai degrabă că are o problemă de empatie. Adică, știind adevărul, vrea să înțeleagă mecanismele de orbire ale celorlalți. Din nefericire pentru curiozitățile mele, dl Aligică nu a întrebat nimic pe nimeni.

Actul 2

După un timp oarecare iar am văzut o postare a dlui Aligică preluată de amici. De data asta vroia să știe dacă cei care au susținut cu putere suspendarea lui Băsescu în vară sunt acuma „mândri”. Evident întrebarea era greșită, nu mândria a fost scopul evenimentelor din vară ci doar calmarea frustrării. Dar m-a încântat definiția inamicului ideologic. Printre altele, dl Aligică vroia, pardon, pretindea, explicații de la cei care susținuseră aceste idei pe canale media precum Revista 22. Nu știu dacă a susținut cineva suspendarea în Revista 22, dar tind să cred că o asemenea voce nu este foarte reprezentativă.

Actul 3, la care am și salvat și un citat

Intelectualii si jurnalistii reformisti sau de dreapta au fost si sunt sunt critici cu toti cei de mai sus.

Sustinatorii si intelectualii si jurnalistii reformisti sau de dreapta sunt critici intre ei si sunt in continuu dialog, polemica, evaluare si reevaluare.

Oamenii politici la dreapta, de bine de rau, incearca ceva, cauta formule, incearca sa construiasca ceva nou. Asa arata un santier. In dezbatere, polemica dura uneori: multe idei, orgolii, planurii, ambitii.

[…]

Comparati tacerea complice si asurzitoare de la stanga. Tot ce vine de la ei e fie transformat in propaganda pura fie interjectii legate de ciolane si plocoane. Dezgustatoarea lipsa de idei, idealuri, coloana vertebrala a sustinatorilor USL si a contingentuli de jurnalisti si intelectuiali asociati lor.

[…]

Eu tot astept ca sa vad echivalentul intelectualilor, jurnalistilor si sustinatorilor de pe dreapta radicand acelsi problem si avand acelasi atitudini pe care cei de pe dreapta le-au avut in circumstante similar. Astept si astept. Nimic.

Până la un punct ideile dlui Aligică sunt interesante. Nu aș fi de acord că politica trebuie să fie mereu un șantier, sau că trebuie să fie șantier ori de câte ori avem noi chef. Dar importanța spiritului critic este exprimată corect.

Problema este unde caută „echivalentul intelectualilor, jurnalistilor si sustinatorilor de pe dreapta”. Cei vizați par să fie o mixtură de oameni cu care nu dorește să vorbească și oameni care pur și simplu nu există. Dacă ei nu sunt la înălțimea așteptărilor, aceasta se întâmplă pentru că întregul test și întregul dialog se petrec în imaginația dlui Aligică. Și, în imaginația sa, dl Aligică învinge mereu.

Închei cu un citat din Karel Čapek, preluat de pe wall-ul lui Florin Iaru:

«Imago» este cea de-a şasea figură. Constă în faptul că adversarului real i se substituie o momîie neverosimilă, după care această momîie este răsturnată în chip polemic. Se polemizează, de pildă, cu ceva ce nici nu i-a trecut prin gînd adversarului combătut şi nici n-a spus niciodată în acest sens; i se demonstrează că este sărac cu duhul şi că greşeşte, pe nişte teze care într-adevăr sînt sărace cu duhul şi greşite, însă nu sînt ale sale.

«Pugna» este o figură asemănătoare cu cea precedentă. Constă în aceea că adversarului, sau cauzei pe care o apără, i se dă o denumire falsă, după care se polemizează cu aceste cuvinte generale arbitrare. Aceasta se face îndeosebi în aşa numita luptă de principii. Adversarul este învinovăţit de un anume „ism” neconvenabil, iar apoi se combate triumfal acest „ism”.

Andrei Tiut

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s