Gloanțe și cenușă la Sarajevo Răspunde

sarajevo-murder

Cu puțin timp înainte de comemorarea unui secol de la atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, sârbii bosniaci au dezvelit bustul lui Gavrilo Princip, asasinul arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia, Sophie Chotek, ducesă de Hohenberg. Gestul, de o prudență discutabilă, reflectă o serie întreagă de traume  politice și istorice pe care sârbii din fosta Iugoslavie par a nu le fi însușit, în ciuda unui război civil, a unei serii de genociduri și a disoluției statului „slavilor sudici”. Ceremoniile dedicate comemorării atentatului de la Sarajevo au făcut notă discordantă în republica Srpska în raport cu restul evenimentelor organizate de autoritățile bosniace, scopul acestora fiind mai mult glorificarea evenimentului, ci nu evocarea acestuia.

Dacă sârbii bosniaci ar fi dorit într-adevăr să glorifice rolul atentatului în formarea statului iugoslav și eliberarea de sub dominația austro-ungară, cel mai bine ar fost să ridice un bust colonelului Dragutin Dimitrijević, șeful serviciului de informații al armatei sârbe,  cel care a plănuit și organizat asasinatul de la Sarajevo din 1914. Având în vedere ocazia, centenarul Primului Război Mondial, autoritățile republicii Srpska ar fi putut la fel de bine să ridice o statuie și celui căruia i-a venit ideea asasinării moștenitorului Austro-Ungariei, subordonatul lui Dimitrijević, spionul sârb, Rade Malobabić.

Glorificarea lui Gavrilo Pricip, mai ales în imaginarul colectiv sârb, sau reducerea atentatului de la Sarajevo doar la acțiunile unui singur individ, ocultează contextul istoric mai larg în care evenimentul istoric s-a produs, care a pus în mișcarea rotițele crizei ce a declanșat Primul Război Mondial, s-a produs. Sunt ignorate, astfel, o serie întreagă de variabile socio-politice, culturale și strategice existente în 1914 în Balcani care au determinat și influențat organizarea asasinatului.

*

Mobilul asasinatului de la Sarajevo. Moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand era adeptul unei reformări majore a monarhiei duale. Dacă aceste reforme ar fi fost implementate cu succes acestea ar fi dus la refondarea Imperiului Habsburgilor pe baze federale și ar fi pus capăt dualismului germano-maghiar instituit în 1867. Aceste reforme ar fi presupus printre altele crearea unei entități politice semiautonome puternice croate în Balcani, care ar fi reușit astfel să compenseze atât influența maghiară în imperiu, dar și ambițiile naționaliste sârbe. Pentru Serbia apariția unei entități croate puternice în Balcani ar fi pus sub semnul întrebării ambițiile acesteia de a deveni centrul politic („Piemontul”) în jurul căruia să se unifice toți slavii sudici. În acest context asasinarea lui Franz Ferdinand ar fi avut două scopuri: pe de o parte ar fi pus capăt acestor planuri de refondarea a Imperiului Habsburgic, pe de altă parte ar fi fost o lovitură puternică dată prestigiului monarhiei austro-ungare. Asasinarea de către naționaliștii sârbi a moștenitorului tronului austro-ungar ar fi consolidat astfel poziția Serbiei ca centru politic al unității slavilor sudici și ar fi pus sub semnul întrebării dominația Imperiului Austro-Ungaria în Balcani.

*

[UK]C

Bineînțeles că asasinarea de către un grup de naționaliști sârbi a arhiducelui Franz Ferdinand ar fi condus la represalii și măsuri de retorsiune împotriva Serbiei din partea Imperiului Austro-Ungar. Posibilitatea izbucnirii unui război între Belgrad și Viena după un asemenea atentat terorist reprezenta un risc real, însă cei care au pus la cale asasinatul de la Sarajevo au considerat acest risc gestionabil, și s-au bazat cel mai probabil pe garanțiile primite din partea Moscovei și a agenților acesteia de la Belgrad privind blocarea pe cale diplomatică și/sau militară a oricăror represalii pe care Austro-Ungaria le-ar fi luat împotriva Serbiei. Este, de asemenea, foarte probabil că Dragutin Dimitrijević, cel care a plănuit atentatul, să fi considerat izbucnirea unui război între Serbia și Austro-Ungaria ca o evoluție dezirabilă, un prilej pentru atingerea obiectivului național al Serbiei – unitatea tuturor „sârbilor”. Victoria recentă a Serbiei în războaiele balcanice i-a încurajat fără doar și poate pe organizatorii antentatului, Austro-Ungaria, a cărei poziție strategică în Balcani fusese grav afectată în urma războaielor din 1912-1913, fiind percepută la Belgrad ca un tigru pe hârtie, un nou „bolnav al Euriopei”.

x4g1sy

Colonelul Dragutin Dimitrijević

Rolul Serbiei în antentatul de la Sarajevo. Principalul organizator al atentatului de la Sarajevo a fost șeful serviciului de informații al armatei sârbe colonelul Dragutin Dimitrijević. Armele puse la dispoziția asasinilor – pistoalele și bombele – proveneau  din arsenalul armatei sârbe. Atentatorii au fost pregătiți pe teritoriul Serbiei, cu ajutorul nemijlocit al reprezentanților Belgradului și s-au infiltat în Bosnia-Herțegovina cu ajutorul vameșilor și grănicerilor sârbi. În pregătirea atentatului de la Sarajevo au fost implicate instituții și oficiali ai statului sârb: serviciul de informații al armatei, armata, serviciul de frontieră și grănicerii – care au acționat deschis și fără teamă unor repercursiuni din partea autorităților civile sârbe. Asupra implicării personale a colonelului Dimitrijević nu există niciun dubiu – acesta și-a recunoscut vina în timpul procesului de la Salonica din 1917, fiind executat pentru acest act terorist pe 26 iunie 1917, împreună cu Rade Malobabić și maiorul Vulović, ceilalți doi complici.

Bănuind că Austria se pregătea să ne atace, m-am gândit că eliminarea moștenitorului tronului Austriei va slăbi clica militaristă al cărei șef era și astfel pericolul izbucnirii unui război va fi îndepărtat. I-am ordonat lui (Rade) Malobabić să organizeze asasinatul cu ocazia lui Franz Ferdinand la Sarajevo. Am hotărât să fac acest lucru (n.a. – să ordone asasinatul) numai când Artamonov (atașatul militar al Rusiei la Belgrad) mi-a dat asigurări că Rusia nu ne va abandona dacă vom fi atacați de Austria. (memoriu redactat în timpul procesului de la Salonica de col. Dragutin Dimitrijević)

Atentatul de la Sarajevo a fost produsul atât al acțiunii unui grup indivizi aflați în slujba statului sârb, și care acționau în afara limitelor impuse de autoritățile civile, dar și de politica de stat a Belgradului, ce viza subminarea poziției Austro-Ungariei în Balcani și unificarea slavilor sudici în jurul său. Serbia nu a luat măsurile necesare pentru a preveni atentatul și după producerea a acestuia i-a protejat pe cei care l-au planificat și comis.

În 1914 situația Serbiei era oarecum similară cu cea a Pakistanului de astăzi în relația sa acestuia cu talibanii – un stat care utilizeză terorismul pentru a-și avansa obiectivele de politică externă, dar care avea foarte puțin control asupra fenomenului. Pe teritoriul Serbiei funcționau o serie întreagă de organizații naționalist-teroriste ai căror membrii erau funcționari sau ofițeri ai armatei, și al căror scop era promovarea „unității sârbilor” prin orice mijloace, atât împotriva Austro-Ungariei cât și a celorlalți vecini ai Serbiei. Acțiunile acestor grupări au variat de la propaganda naționalistă, acțiuni de guerillă, activism politic și, bineînțeles, acțiuni teroriste. Cele mai cunoscute organizații naționalist-teroriste sârbe au fost Narodna Odbrana (Apărarea Neamului)  și  Ujedinjenje ili smrt! (Unitate sau moarte! sau pe scurt Mâna Neagră).

În cazul organizației Ujedinjenje ili smrt! aceasta viza nu numai obiective de politică externă, ci se opunea și regimului parlamentar, considerat prea slab și corupt pentru atingerea idealurilor naționale sârbe. Pe lângă aceste două organizații patriotice în teritoriile vizate de naționalismul sârb funcționau și alte organizații, cum este cazul Mlada Bosna (Tânăra Bosnie) care a organizat în 1911 un atentat împotriva guvernatorului Bosniei-Herțegovina, și care a furnizat o parte din asasinii din 28 iunie 1914. În timp, rețele clandestine din Austro-Ungarie ale diferitelor organizații naționalise sârbe s-au întrepătruns, devenind greu de distins.

Funcționarea acestor organizații naționaliste, paramilitare și teroriste pe teritoriul Serbiei a fost facilitată de existența în interiorul administrației, armatei și a elitei politice a unei culturi a conspirației, complotului și insurecției. Cel mai bun exemplu în acest sens este chiar col. Dragutin Dimitrijević, cunoscut printre prieteni ca Apis (taurul) datorită staturii impunătoare și a îndrăznelii sale, care în 1903 a fost unul dintre asasinii regelui Alexandru Obrenović și a soției acestuia, Draga. Dimitrijević împreună cu alți ofițeri implicați în  a fondat și condus mai târziu organizația Mâna Neagră, acesta fiind membru și al Narodnei Odbrana. O bună parte din membrii complotului din 1903 s-au numărat printre membri fondatori ai Mâinii Negre în 1911.

Aceste organizații terorist-naționaliste au penetrat gradual instituțiile fragile ale statului  sârb, creând un stat paralel, care putea acționa cu impunitate în numele idealurilor naționale sârbe în plan intern sau extern, fără a se teme de represalii din partea reprezentanților oficiali ai Serbiei, care fie simpatizau, fie erau constrânși să colaboreze. În acest context era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru Austria să distingă între acțiunile legitime ale Serbiei și cele ale unor organizații teroriste care funcționau pe teritoriul acesteia, iar având în vedere istoricul tensionat al relațiilor bilaterale între Viena și Belgrad, această distincție nu ar mai fi contat după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand. Pur și simplu pentru Viena atentatul de la Sarajevo a fost picătura care a umplut paharul – ceva trebuia făcut împotriva Serbiei, dacă Imperiul Austro-Ungar se mai socotea o mare putere.

Autoritățile sârbe au încercat totuși să avertizeze Austria de un posibil atentat organizat cu ocaza vizitei arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo însă aceste avertismente au fost ambigue și nu au fost luate în seamă de Viena.  Conform ministrului sârb al educației Ljuba Jovanović, premierul Nikola Pašić și-ar fi informat cabinetul la începutului lunii iunie sau la sfârșitul lunii mai, de existența unui complot împotriva moștenitorului tronului austro-ungar:

Sunt oameni care se pregătesc să meargă la Sarajevo să-l omoare pe Franz Ferdinand…

Nikola Pašić a aflat de complot prin intermediul lui Milan Ciganović, „omul său” în interiorul Mâinii Negre și cel care a furnizat armele asasinilor.  Guvernul de la Belgrad nu mișcat niciun deget pentru a-i aresta pe conspiratori, cel mai probabil de frica unor repercursiuni din partea Ujedinjenje ili smrt!. În martie 1914, armata a fost pe punctul de a da o lovitură de stat în urma disputelor privind transferul administrării teritoriilor obținute în urma războaielor balcanice sub autoritatea puterea autorităților civile de la Belgrad. Se spune că numai ezitările col. Dragutin Dimitrijević, au salvat guvernul Partidului Radical condus de Nicola Pašić, de la o soartă similară cu a dinastiei Obrenovicilor.

În ajunul atentatului de la Sarajevo relațiile între puterea civilă de la Belgrad și militarii sârbi erau atât de proaste, încât ofițerii, mai ales în cazul celor postați la granița cu Imperiul Austro-Ungar, ignorau cu bună știință ordinele primite din capitală cu privire la stoparea activităților insurecționale ale organizațiilor naționaliste. După producerea atentatului, sergentul Raiko Stepanović, cel care a transportat ilegal peste graniță armele folosite de asasini, a refuzat să compare în fața autorităților de la Belgrad, pentru a da socoteală pentru faptele sale.

În 1915, în toiul conflictului, fostul atașat militar al Serbiei la Viena a confirmat istoricului italia Magini, că premierul sârb Nicola Pašić a trimis o telegramă în care informa guvernul austriac de  existența unui complot împotriva moștenitorului tronului austriac. Informația aceasta este confirmată de ambasadorul sârb la Paris, Milenko Vesnić care l-a informat pe subsecretarul de stat din ministerul francez de externe, Abel Ferry, pe 1 iulie 1914, că autoritățile de la Belgrad au avertizat Viena de un posibil atentat. Pe 21 iunie Jovan Jovanović, ambasadorul Serbiei de la Viena a avut o întâlnire cu ministrul de finanțe austriac Leon Biliński pe care l-a pus în gardă în privința consecințelor nefaste pe care o vizită a arhiducelui Franz Ferdinand la o va avea Sarajevo.

„Munca” asasinilor trimiși de la Belgrad, a fost ușurată consistent de neglijența și erorile de organizare a autorităților austro-ungare din Bosnia-Herțegovina. Astfel arhiducele a vizitat Sarajevo pe 28 iunie, ziua în care sârbii comemorau înfrângerea în bătălia de la Câmpia Mierlei (1389), fapt ce i-a înfuriat și mai mult pe naționaliștii sârbi, atât din provincie, cât și din Serbia. Traseul vizitei arhiducelui Franz Ferdinand a fost făcut public, dar guvernatorul Oskar Potiorek nu s-a obosit să posteze trupe de-a lungur rutei, deși Sarajevo mai fusese scena unor atentate împotriva oficilităților austro-ungare. Militari erau disponibil din belșug, scopul vizitei moștenitorului în Bosnia fiind inspectarea unor manevre militare.

Rolul Rusiei. Istoricul italian Luigi Albertini, primul istoric care s-a aplecat asupra originilor și modului în care s-a declanșat Primul Război Mondial, a demonstrat că reprezentanții Rusiei la Belgrad erau cel puțin informați, chiar de către membri Mâinii Negre. Deși Artamonov a negat că ar fi știut ceva de complot și că ar fi dat „undă verde” lui Dimitrijević să organizeze asasinatul, acesta a recunoscut că se afla în contact curent cu șeful serviciului de informații al armatei sârbe.

Mărturisirea lui Dimitrijević din timpul procesului de la Salonica este confirmată de un coleg al acestuia, care a declarat că atașatul militar rus i-ar fi dat undă verde șefului Mâinii Negre, spunându-i „Dați-i drumul! Dacă veți fi atacați, nu vă vom abandona!” Albertini concluzionează că ar fi fost foarte dificil pentru Artamonov să nu fie la curent cu asasinatul, având în vedere modul cum circulau informațiile în Belgradul acelor timpuri, atașatul militar rus fiind informat de existența acestuia fie de către Dimitrijević însuși, fie de către un asociat al acestuia. Comportamentul atașatului militar Artamonov lasă loc de suspiciuni – pe 28 iunie acesta nu se afla la post, fiind plecat în concediu, deși Imperiul Austro-Ungar organiza manevre militare în Bosnia și Herțegovina, manevre la care asista de altfel și arhiducele Franz Ferdinand.

Comportamentul oficialilor ruși, atât al celor de la Belgrad, cât și de la Moscova, după producerea atentatului din 28 iunie este de asemenea suspicios și agresiv, mai ales în rândul acelora cu simpatii pan-slave. Ambasadele și legațiile ruse nu au respectat doliul convenit de marile puteri în onoare moștenitorului tronului Austro-Ungariei, iar ambasadorul rus la Belgrad, Nikolai Hartwig, a organizat o petrecere în seara de 28 iunie, unde a declarat că:

După Turcia, acum a sosit rândul Austriei. Serbia este cea mai bună unealtă a noastră. Se apropie ziua în care Serbia își va lua înapoi Bosnia și Herțegovina!

Serbia era în 1914 un stat client al Imperiului Rus, care se aflat într-o competiție acerbă cu Austro-Ungaria în Balcani pentru teritoriile Imperiului Otoman – „Chestiunea Orientală” – ambele puteri încercând să profite cât mai mult de pe urma declinului inexorabil al Înaltei Porți. Relațiile bilaterale dintre Austria și Rusia în ajunul Marelui Război  erau extrem de proaste, ambele state fiind membre în sisteme de alianțe antagonice, Puterile Centrale, respectiv Antanta. Anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovina de către Austro-Ungaria înveninase și mai mult relațiile bilaterale, iar succesul Serbiei în războaiele balcanice, datorat în parte și „eforturilor” ambasadorului rus la Belgrad, Nikolai Hartwig, împinseseră cele două puteri în planul conflictului. În Rusia, Austro-Ungaria era percepută ca fiind un nou „om bolnav al Europei”, un imperiu aflat în declin, a cărei existență era nefirească. Anterior izbucnirii crizei din iulie 1914, Austria și Rusia au mai fost la un pas de război în 1909 și 1912.

Chiar dacă poate Rusia și agenții acesteia de la Belgrad nu au participat direct în asasinarea lui Franz Ferdinand, au oferit acoperire diplomatică Serbiei și organizațiilor terorist-naționaliste ce acționau de pe teritoriul acesteia și au încurajat tacit comiterea atentatului. Uciderea moștenitorului tronului Austro-Ungariei servea intereselor rusești, demonstrând slăbiciunea monarhiei dualiste, și subminând poziția acesteia atât în Balcani, cât și în cadrul sistemului internațional.

*

Principalii responsabili pentru izbucnirea crizei din iulie 1914, care a dus la declanșarea Primului Război Mondial sunt organizatorii și asasinii care l-au ucis pe arhiducele Franz Ferdinand. Responsabilitatea pentru acest act este împărțită cu cei, care prin inacțiunea lor sau prin îndemnurile lor, mai mult sau mai puțin tacite, au facilitat asasinatul.

George VIŞAN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s