PROFESORUL, iritat: Eu n-am nici o vină! Nu vroia să înveţe! Nu m-a ascultat! Era o elevă slabă! Nu vroia să înveţe! (Eugen Ionesco, Lecția)
Într-un articol din ultimul număr al Dilemei Vechi, Andrei Pleșu îi critică pe aceia care sar imediat la gâtul „șefului” atunci când au o nemulțumire majoră. Cauzele relelor , sugerează domnul Pleșu, sunt întotdeauna mai complexe, și, de acea, nu e cazul să se ceară numaidecât demisia domnului Funeriu dacă Bacalaureatul a fost un dezastru, sau a domnilor Băsescu/Boc dacă țara merge prost.
Întâmplător mama mea a lucrat mai mulți ani în învățământ, și prin prisma experienței sale am învățat un principiu care mă ajută și azi să fac unele când unele dileme. Cam ca și titlul articolului, principiul sună așa: Profesorul este întotdeauna de vină. Câtă lipsă de realism, veți putea spune. Și ați avea dreptate, dacă ar fi vorba de o afirmație privitoare la realitate. Dar nu e; vorbim aici de responsabilitate. Dacă preferați, să reformulăm: profesorul este întotdeauna integral responsabil. Da, poate că elevii sunt proști, viața grea, iar creta scumpă. Dar astea sunt gânduri de vacanță; dacă la începutul anului profesorul alege să își continue meseria știind aceste lucruri, atunci el își asumă responsabilitatea de a-i scoate pe elevii săi la un liman.[i]
Dar profesorul nu este singurul care impactează soarta sistemului. Deasupra lui e o întreagă ierarhie, care este integral co-responsabilă după un principiu asemănător: șeful este întotdeauna de vină. Sau, în limbaj mai elevat: managerul este întotdeauna responsabil pentru prestația echipei sale. Astfel, inspectorii sunt responsabili pentru profesorii pe care îi inspectează, directorii de minister pentru activitatea departamentelor iar deasupra lor ministrul este responsabil pentru întregul domeniu de activitate.[ii]
Nu spun că domnul Funeriu trebuia să își dea numaidecât demisia, alături de fiecare profesor și inspector și director care cu probleme – ar fi nepractic. Dar, ca un politician responsabil, ar fi trebuit cel puțin să își pună problema. Iar, dacă politicieni și ziariști care nu și-au ascuns neîncrederea în actualul ministru îi cer acum demisia, asta este normal și sănătos. Altfel ar uita adevărul moral că este, și el, „vinovat” de starea sistemului.
Este interesantă aici poziția morală a domnului Pleșu. Revenind la mama mea, ea a avut anul acesta un caz în care două luni de meditații nu au fost suficiente pentru a scoate un elev de 2 la nota 5 (doar patru și ceva); în această situație ea s-a întrebat dacă nu cumva ar fi cazul să returneze banii, pentru că nu trebuia să accepte să pornească de la o bază atât de joasă. Dacă am urmări până la capăt argumentul domnului Pleșu, acest argument este moralmente nesustenabil, căci mult mai înțelept ar fi să ne uităm la nivelul elevului, inconștiența părinților și să vedem paiul din ochii altora.
Ceea ce îl salvează pe domnul Pleșu de ridicol este faptul că nu îndreaptă acest argument asupra propriei persoane. Nu țin minte să îl fi auzit sau citit vreodată cum își caută scuze. De acest tratament se „bucură” doar o parte din colaboratorii și prietenii politici.
Este, probabil, o problemă de istorie personală. Mama, sau, mutatis mutandis!, Andrei Pleșu, sunt capabili să facă lucrurile să se întâmple într-un mod pe care cei din jur îl percep ca fiind pozitiv; de aceea nu au nevoie de scuze. Domnii Funeriu sau Băsescu[iii] , însă, sunt mereu prinși în toiul unui proiect neterminat; de aceea au nevoie de încă un pic de răgaz, încredere, răbdare, resurse, voturi, iubire.
[i] Desigur, schimbarea regulilor în timpul jocului, sau incapacitatea școlii de a oferi protecție fizică în fața violenței invalidează această responsabilitate, dar îmi place să cred că acestea sunt situații minoritare.
[ii] Deasupra domnului Funeriu, domnul Boc este doar parțial responsabil. Asta pentru că trebuie să îi lăsă timp și loc să fie de vină și pentru alte aspecte din viața noastră, precum împotmolirea în criza exconomică.
[iii] Nu știu dacă Traian Băsescu continuă să fie un prieten politic al lui Andrei Pleșu dar… ați prins ideea.
Civitas Politics 
Pingback: Blogosfera Saptămânii: 10 / 7 – 15 / 7 « Politeía
Importanta stabilirii obiectivelor si alegerii si implementari unor strategii pentru atingerea acestora e inteleasa de catre prea putini profesori. E evident mult mai etic sa-i spui parintelui „Baiatul Dvs. poate fi un bun sofer de taxi sau chelner, chiar nu are sens sa-l chinuim cu cartea.” decat sa accepti sa fii platit stind ca nu se va atinge obiectivul (Nu poti lua bani de la un pacient a carui caz te depaseste). Dar cati parinti accepta…
Plasarea responsabilităţii pe umerii profesorilor pare a fi o sabie cu două tăişuri. Sigur că sunt de părere că aceştia ar trebui sa fie responsabili pentru predarea unei curricule care să poată fi înţeleasă de fiecare elev şi pentru o atitudine pro-activă în ceea ce priveşte înţelegerea şi ducerea la capăt a propriei activităţi. Mai poate fi adăugată în desaga cu responsabilităţi o metodă de predare care sa ademenească studenţii mai puţin interesaţi spre carte, dar asta nu se poate cere decât din partea profesorilor care fac parte din corpul profesoral al şcolilor de top. În rest trebuie înţelese realităţile care fac destul de clar faptul că atât nivelul de profesionalism al profesorilor, cât si cel de interes al elevilor sunt în continuă scădere de ceva timp. Ar putea fi interesant de studiat felul în care cele doua variabile se afectează una pe cealaltă şi dacă nu cumva se creează un feedback loop care duce către dezinteres general.
Pe de altă parte nu cred că profesorii sunt responsabili pentru etica personala a elevilor lor. Învăţarea de bune practici în ceea ce priveşte studiul şi existenţa unei dorinţe interioare către cunoaştere sunt atribute personale ce pot sau nu să aparţină fiecărui elev în parte şi care se formează în chip natural prin interacţiunile avute în mediul familial şi social. Tot ceea ce ar putea profesorii sa facă în cazul lipsei acestor atribute ar fi stimularea creşterii lor prin diverse metode de predare şi promovarea exemplelor pozitive. Dar trebuie să fim sinceri atunci când analizăm posibilităţile pe care profesorii le au în ceea ce priveşte actul de învățământ. Clase prea mari, materiale şi resurse prea puţine, salarii relativ mici, imposibilitatea abordării unor metode inovatoare sau înregimentarea într-un sistem de devenire profesională care nu produce altceva decât clone ale aceluiaşi model sumbru, toate se adună pentru a transforma ideea producţiei unei majorităţi de elevi silitori într-un ideal prea îndepărtat de realităţile imediate.
Un lucru mai este important, anume înţelegerea faptului că facem parte dintr-o lume bazată pe inegalități şi că sistemul românesc (a se citi reţeaua complexă de interacţiuni dintre societate, instituţiile statului şi individ) face ca multe dintre acestea să devină insurmontabile, profesorii neavând cum să îşi asume responsabilitatea pentru ele.
Este o diferenta intra a intelege si a aproba. Da, inteleg sociologic tentatia de-profesionalizarii, dar asta nu ii scuteste pe profesori (inspectori, directori, ministri) de responsabilitate. Soljenitan povesteste cum satisfactia lucrului bine facut poate fi resimtita chiar si in lagar.
Cat despre conditiile de invatamant, dati-mi voie sa nu fiu de acord. O tabla neagra, creta si un calculator la mana a treia cu (Puppy) Linux sunt suficiente pentru a da un start in viata. Desigur, nu este destul pentru a concura sistemele Occidentale – nu asta spun. Dar daca 40% din absolventii romani de liceu sunt analfabeti functionali, asta nu se intampla pentru ca materialele didactice sunt proaste ci pentru ca sistemele de predare au facut implozie