În afara unor destul de puțini interpreți critici ai constituționalismului românesc post-comunist (începând cu 2003, în special), a celuia manufacturat întru „democrație originală” de către „constituționaliștii” lui Ion Iliescu, problema revizuirii Constituției a prins viteză în 2005, odată cu raporturile din ce în ce mai înveninate dintre instituțiile extrem de personalizate ce reprezintă, într-o formă într-adevăr plină de echivocuri, Executivul: Președintele și Primul-ministru.
Mai întâi am avut Comisia prezidențială de analiză a regimului politic și constituțional din România, înființată în mai 2008, al cărei raport final a fost făcut public în ianuarie 2009, de către președintele ei, Ioan Stanomir. Acesta a declarat la momentul acela că „membrii acesteia au îndeplinit o triplă exigență: excelența intelectuală, reprezentarea diverselor școli de drept public și lipsa unui partizanat politic” (Agerpres). Dacă prin partizanat politic înțelegem în mod superficial doar apartenența la un partid politic, nu și susținerea viziunii unui anumit om politic, constituțional nemembru de partid, atunci înțelesul conceptului de partizanat politic este pur și simplu amputat. Cu toate că membrilor respectivei comisii, Ioan Stanomir, Iulia Moțoc, Radu Carp, Dacian Dragoș, Vlad Perju sau Genoveva Vrabie nu li se poate contesta expertiza, nu li se poate contesta însă nici împărtășirea necritică a viziunii Președintelui de la acel moment, Traian Băsescu.
Acum avem înființate o Comisie parlamentară de revizuire a Constituției și un Forum constituțional, acesta din urmă mimând mai mult sau mai puțin reușit dezbaterea publică.
Lăsând altora plăcerea de a se avânta în talazurile cronologiilor amănunțite, mă voi referi pentru început doar la un aspect ce mi se pare relevant și care a făcut carieră între comentatori: Avem un președinte cu rol reprezentativ sau un șef de stat cu rol executiv?
Statutul și rolul Președintelui
Spre deosebire de alte prevederi, articolul 80 din actuala Constituție îmi pare suficient de limpede în statuarea rolului Președintelui:
(1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Atât litera, cât și spiritul acestor clauze pun accentul pe două concepte esențiale: reprezentarea și medierea/arbitrajul. Atât decența, tradusă prin respectarea regulilor de bună purtare, a conveniențelor și moralei, cât și chibzuiala venită din experiență și deliberare rațională fac parte din ceea ce politologia anglo-saxonă, cu referire la buna guvernare, consideră a fi common sense, un atribut esențial în raporturile interinstituționale, ca și în interpretările valorilor, principiilor și procedurilor democratice. Și nu i-am spus simplu, neaoș, bun simț, deoarece, legat de acest subiect, bunul simț, în accepția românească are un înțeles insuficient pentru descrierea conceptului amintit, semnificând la noi mai degrabă politețea, nu și înțelepciunea. În absența acelui common sense avem doar abordări mecaniciste.
Din substanța articolului 80 al Constituției distingem trei sfere de competențe ale Președintelui: cea de reprezentare, cea de garant și cea de mediator. Și nici o referire la sfera executivă.
1. Reprezentant
În această postură, Președintele întrunește calitatea de cea mai înaltă autoritate diplomatică în stat, dar în același timp el conlucrează cu Guvernul în ceea ce privește politica externă a statului (art.91). Controversa privind cine anume reprezintă statul la Consiliul European, de exemplu, a fost tranșată de către Curtea Constituțională oarecum partizan în favoarea Președintelui, deoarece exclude prevederea constituțională a negocierii de către Guvern a tratatelor internaționale (art. 91) și rolul Guvernului de a asigura politica externă a țării (art. 102). Într-adevăr, termenul de tratat este prea larg pentru raporturile actuale ale României, deja membru al Uniunii Europene, neprecizându-se și documentele adiționale post-aderare. Dar asta numai pentru că la momentul revizuirii Constituției în 2003, România nu era încă membră a Uniunii. O amendare a Constituției după momentul 1 ianuarie 2007 ar fi fost o ocazie nimerită pentru lămurirea acestor aspecte, în ciuda argumentației privind complicatul demers finalizabil prin referendum.
2. Garant
În acest rol, Președintelui este o autoritate simbolică a independenței, suveranității, unității și integrității statului, precum și de fidejusor al politicii și relațiilor interinstituționale în termenii democrației statutate de Constituție. De unde și actul prezidențial al desemnării și numirii în anumite funcții publice, reglementate ca atare. Dacă rolul său de veghetor al respectării Constituției depășește aceste limitări și devine interpret și decident asupra problemelor constituționale, atunci președintele se erijează în instanță constituțională, iar existența Curții Constituționale devine caducă. Autoritatea simbolică îi revine în principal datorită principiului că Președintele este deopotrivă în afara jocului partizan, a luptei politice legitime dintre grupările de interese rivale, dar de asemenea legitime, partidele politice, ca și în afara părtinirii instituționale – cum ar fi jocurile de interese în numirile în înalte funcții publice.
3. Mediator
Această funcțiune îi revine Președintelui ca o complementaritate, dar și consecință a celei de garant, cum se și explică prin faptul că este conținută în același alineat, 2, și nu într-un alineat distinct. După cum bine se știe, unde se manifestă interese rivale există și un potențial de conflict pe măsură. Rolul de arbitru al Președintelui este deci acela de a descuraja și de a aplana acele conflicte, conform, în special, normelor constituționale. În cazul în care Președintele își utilizează autoritatea simbolică într-un demers părtinitor, fie chiar și declarativ, abandonând neutralitatea arbitrului, substanța Constituției este profund alterată.
Președintele României, între notar și factotum
Cel puțin la nivelul aserțiunilor, Constituția României – în egală măsură cea din 1991 și cea din 2003 – nu a prevăzut un rol explicit executiv al Președintelui dintr-un motiv extrem de simplu, dar și simplist: „odiosul” președinte răsturnat. Simbolistica unui președinte factotum ar fi sunat, vorba lui Petre Roman din seara de 22 decembrie 1989, „ca dracu”. Așa că s-a decis ca articolul 80 să arate în forma actuală.
Cum anume un asemenea rol al Președintelui, limitat la cele trei sfere de competențe mai sus pomenite devine sistem semi-prezidențial, îmi este destul de greu să pricep. Deși se vor găsi cu nemiluita „constituționaliști” care să mă trimită la buche. Impresia mea este aceea că semi-prezidențialismul clasic, precum cel francez, a fost găsit ca surogat argumentativ pentru un ulterior pregnant rol executiv al președintelui, care nu a mai găsit suport între timp. Dacă analizăm prestația președintelui para-constituțional Ion Iliescu, până la alegerile din 20 mai 1990, o asemenea supoziție este credibilă. Odată însă cu efectele dezastruoase în plan extern ale mineriadelor din iunie 1990 și septembrie 1991, și mult prea puțin datorită opoziției anticomuniste, vocală, dar ineficientă la acel moment, tranziția spre o democrație reală și mai puțin „originală”, condiție pentru parteneriatul cu Occidentul, au atenuat intențiile prezidențialiste. Președinția lui Emil Constantinescu a clarificat într-atât rolurile constituționale ale Președintelui, încât al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost unul preponderent axat pe reprezentare, garantare și mediere.
Lucrurile capătă o altă turnură odată cu președinția lui Traian Băsescu, în momentul în care a fabricat el însuși majorități parlamentare – vezi „soluția imorală”, repetitivă – și s-a confruntat cu un premier „neascultător”, Călin Popescu Tăriceanu. Abia începând cu guvernarea Emil Boc, Traian Băsescu devine însă președinte-jucător la masă, ceea ce putem traduce prin preluarea rolului de președinte autoritate executivă, mult în afara constrângerilor constituționale. Din acest moment se pune din ce în ce mai acut problema revizuirii Constituției: Opoziția peripatetizând pe marginea modelului de președinte non-executiv, Puterea pe marginea unui președinte cu puteri sporite la nivel executiv, în care președintele și primul-ministru conduc guvernul în parteneriat, ba chiar mergând spre prezidențialismul clasic, de tip american.
Replica adusă de partida pro-prezidențialistă opozanților este aceea că aceștia ar dori un președinte „notar”, care doar ia act de actele guvernului și parlamentului, fără a avea nimic de spus. Cealaltă tabără își acuză rivalii de intenții autoritariste, autocratice, coroborând efectele conflictuale ale acțiunilor președintelui-jucător cu intențiile de diminuare a rolului parlamentar – vezi promovarea unicameralismului și reducerea numărului de parlamentari, precum și a dizolvării parlamentului în cazul invalidării referendumului de demitere a Președintelui.
Ambele tabere par că ignoră litera și spiritul articolului 80 din actuala Constituție, completamente edificatoare pentru rolul și atribuțiile Președintelui și care nu includ în nici un fel nici notariatul, deoarece există medierea, nici puseele prezidențialismului, odată ce rolul executiv al președintelui este ca și inexistent. Faptul că Președintele prezidează ședințele Guvernului la care participă, de pildă, nu se înscrie în vreo atribuție executivă, ci în complementaritatea celor trei roluri constituționale: de reprezentant al statului în raporturile externe, de garant al respectării Constituției și de mediator între instituțiile statului și între acestea și societate, ba chiar de promotor al unor viziuni proprii, dar strict negociate cu Primul-ministru în limitele prerogativelor, și nu în afara lor.
Atât de frecvent invocatul articol 80 a devenit element de controversă de îndată ce efectele politizării unor instituții presupus non-partizane (în sensul larg al termenului, amintit în preambul) s-au făcut tot mai acut simțită implicarea, în acest caz Curtea Constituțională, care și-a asumat un rol total inadecvat și periculos, acela de izvor de drept, dar și pe acela de a se contrazice pe sine în ceea ce privește aceeași speță în ocazii diferite. Interpretarea de președinte ca șef al statului cu prerogative executive se înscrie în acest rol asumat neconstituțional de CCR.
Revizuirea confuzilor
Personalizarea funcției Președintelui, ieșită în relief îndeosebi în președinția lui Traian Băsescu creează idiosincrasii și confuzii în ambele tabere, dar în special principalului competitor la alegerile prezidențiale din 2014, Crin Antonescu.
În data de 5 februarie a.c., Crin Antonescu, președinte al comisiei de revizuire a Constituției declara că „Președintele nu trebuie și nu are de ce să mai interfereze în zona executivului sau a legislativului.”
Pe 19 aprilie a.c., într-o emisiune la Digi24, același Crin Antonescu, într-o și ea confuză apreciere a lui Viktor Orban, premierul Ungariei, spunea:
„Chiar dacă nu sunt de acord cu aia a lui, forța unui astfel de lider nu am cum să nu o apreciez, și vreau pentru România un lider, un prim-ministru, un președinte, de două ori mai tare decât Viktor Orban”.
Într-o atare situație, problematica răs-interpretatului articol 80, cu referire la rolul și atribuțiile Președintelui, nu mai este una bazată pe principii constituționale, ci pe capriciile politicii conjuncturale.
Horia Pană
Civitas Politics 
Pingback: Preşedinte reprezentativ sau şef al statului? | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană
Un regim prezidential ca-n Italia { adica aproape invizibil de …”reprezentativ” } ar fi oare de dorit si-n Romania ? Eu asi fi de acord cu un …regim Parlamentar , deoarece { asta-i parerea mea ce sa-i faci ?!} asta ar scutii pe multi insi sa …”derapeze ” spre dictatura , mai ales ca unii dintre romanii ajunsi in diferite ” functii ” au dictatura in ADN ! Exemplul „stralucit ” al reprezinta Traian Basescu insa…ce crezi oare ca domnul Crin Antonescu va sta ca o papuse in vitrina ? Nu mai vorbesc despre ” greii ” din PSD ce ar putea { sint sigur c-o vor face la un moment dat , INDIFERENT de protocolul din USL !} sa candideze si sa si castige prezidentiabilele din 2014 .
@ Marian
Lucrurile sunt mai complicate decât le vezi dumneata şi nu pot fi analizate prin prisma bârfelor şi uzanţelor unei prese prea adeseori iresponsabilă, ori impresii superflue care să ţină loc de evaluare şi predicţie.
Bănuiesc că suntem de acord că democraţia românească e necoaptă. Dar şi că atunci când vorbim despre democraţie avem tendinţa de a utiliza mai degrabă marote lingvistice decât valori şi principii bine chibzuite. Este ceea ce mă duce pe mine adeseori la exasperare.
O democraţie deficientă are probleme serioase la ceea ce se numeşte separaţia puterilor în stat. Executivul va avea predispoziţia să concentreze puterea politică la nivelul său. Legislativul de asemenea. Iar Preşedintele să domine atât Executivul, cât şi Legislativul. Am trăit doar asemenea momente!
În momentul în care se iscă şi confuzii privind a 3-a putere în stat, autoritatea judecătorească, şi ea functionează pe alte baze decât strict legea imparţială, tot sistemul politic se dezechilibrează.
În atare condiţii, un preşedinte reprezentativ – garant şi mediator între instituţiile statului şi între acestea şi societate – are nu doar sens, ci îl consider absolut necesar. Că preşedinţii de până acum n-au prea ştiut cum sau nu au dorit să-şi administreze prerogativele existente (art. 80, Const.) în mod judicios nu înseamnă automat că prevederile legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui sunt eronate.
Eu văd de exemplu un semi-prezidenţialism cu preşedinte complement al puterilor în stat şi nu parte a Executivului (regim semi-prezidenţial clasic sau prezidenţial) ori a Legislativului (regim parlamentar).
De acord cu dv.stra in priviinta ” democratiei romanesti ” : sant state { Franta spre exemplu } unde democratia este , ca sa zic asa la ea acasa si…tot poti gasii suficiente hibe, totul e sa le cauti .La noi , din nefericire Parlamentul , a fost populat de-a lungul timpului cu prea multi impostori politici, cu prea multi tipi ce absolvisera doar liceul si ala la….FF si care aveau pretentia sa faca …legi si mai mult aceste legi sa fie si aplicate . Daca n-ai stiinta cartii, daca n-ai cultura politica , daca n-ai cultura juridica si cunostiinte tehnice juridice…este evident ca o singura virgula pe care o asezi aiurea intr-un text de lege va da peste cap un intreg sistem .Constitutia desii la ea au lucrat niste juristi de marca ai Romaniei este , s e dovedeste a fi interpretabila : pentru ” unii ” este un motiv de a traii avand marota faptului ca aceasta constitutie le incalca drepturile , pentru altii legea fundamentala iar pentru …altii pres de sters picioarele . Atata vreme cat nici macar Constitutia nu este in masura sa stabileasca ca text , niste obligatii si niste reguli privind separarea puterilor statului , dar asta in mod precis , matematic, in mod evident ca existe derapaje …inclusiv din partea unor comstitutionalisti , din partea unor juristi sau din partea presedintelui care a aplicat asa cum a dorit domnia sa prevederile constitutionale …le-a interpretat asa cum a dorit si cand a dorit deoarece stia precis ca la nivelul executivului sau al legislativului { in special la nivel legislativ } lucrurile stau asa cum stau .Da sunt de acord : regim semi prezidential dar cu prerogative BINE STABILITE si mai ales cu un legislativ care sa fie in stare sa-i dea peste mana atunci cand incearca sa le depaseasca , nu numai Presedintele…oricare institutie !Decat un presedinte ca la italieni…mai bine lipsa : se face economie la buget 😉 ! Si de asemenea decat un Presedinte ca la rusi….ne putem lipsii cu multa mare placere de o asa experienta : am mai trait-o in urma cu vreo douazeci de ani !
@ Marian
O să-ţi răspund punctual.
1. În cazul în care, cum spui, „Parlamentul a fost populat (…) cu prea mulţi impostori politici”, cum am putea lăsa alegerea Preşedintelui pe mâna impostorilor, într-un regim parlamentar, căruia te-ai arătat a-i fi susţinător?
2. Atât Constituţia, cât şi actele normative comune sunt interpretabile. Iar autoritatea care le interpreteză este puterea judecătorească. Legile sunt acte juridice care provin nu doar din domeniul jurisprudenţei, ci şi din necesităţile politicilor. E normal ca la ele să lucreze doar juriştii? Nu. Ei au însă rolul de a supreveghea respectarea criteriilor care fac legile operaţionale şi le armonizează cu restul pachetului legislativ al societăţii. Cam ce ar trebui să facă, şi nu prea face, Consiliul Legislativ, de exemplu (art.79, Constitutie).
Constituţia este, din start, un document juridico-politic, deoarece, pe lângă drepturi, libertăţi şi îndatoriri, ea întemeiază raporturile de putere în stat; domeniu eminamente politic.
3. Tocmai ăsta e unul din principalele rosturi ale unei constituţii: să reglementeze separaţia puterilor în stat. Unde această separaţie este neexplicită, plină de echivocuri, criza de sistem politic pândeşte după colţ.
4. Legat de regimul semi-prezidenţial, în ultima ta intervenţie te apropii de opinia mea. Numai că laşi în continuare Preşedintele la îndemâna riglei peste degete a unui Parlament-diriginte. Ceea ce iar ar dezechilibra sistemul. Într-o reală separaţie a puterilor în stat, toate cele trei se controlează reciproc, şi toate au instrumente de a contracara „despotismele”, de oriunde s-ar iţi ele.
Pingback: Despre coabitare şi Sâmbra lupilor « Civitas Politics