Dacă urmăriţi ştirile legate de China veţi observa de multe ori sintagma angry netizens condemn/react sau ceva apropiat. Internetul a devenit principala supapă de nemulţumire a chinezilor atât faţă de guvern cât şi faţă de alte aspecte ale societăţii. Angajaţi guvernamentali corupţi, situaţii violente, cenzură şi cazuri legate de drepturile omului sunt aprig dezbătute pe Internetul chinez până să fie, bineînţeles, închise de Poliţia Internetului.

Singurele arme împotriva cenzurii sunt IP-ul alocat dinamic şi posibilitatea de a reblog-a ştiri, făcând astfel imposibilă închiderea tuturor postărilor; Internetul se comportă ca un foc de preerie. Problema este că rămâne doar în această stare.

În cazul politicienilor corupţi sau cazurilor de corupţie/abuzuri grave guvernul se autosesizează şi începe o anchetă care de multe ori moare exact ca în România, mizându-se pe uitare. Alteori vinovaţii sunt chiar judecaţi însă, similar din nou, primesc pedepse foarte aspre dar cu suspendare. Toate acestea se fac tocmai pentru ca acei angry netizens să nu iasă în stradă. Şi până acum nu au făcut-o.

Cele mai multe proteste în China au loc împotriva exproprierilor abuzive în mediul rural şi împotriva poluării în zonele din apropierea fabricilor. Unele comunităţi au reuşit să se opună cu succes atât autorităţilor locale dar şi investitorilor.

Alteori au loc revolte ale muncitorilor dislocaţi în alte regiuni împotriva condiţiilor de muncă/abuzurilor, etc. însă aceste proteste nu sunt susţinute mai niciodată de populaţia locală care nu vede cu ochi buni pe noii veniţi.

O altă categorie o reprezintă protestele de stradă „spontane” care nu sunt generate de Internet, îndreptate împotriva ţărilor care se află în contradictoriu cu China în acel moment: de exemplu Japonia. Aceste manifestări pot deveni violente chiar împotriva forţelor de ordine şi adună mii de persoane.

Deci cum se face că mult temutele proteste generate de Internet nu au apărut până acum în China?

1. Comunităţile online nu se pot organiza

Cele mai folosite medii de propagare a informaţiei sunt site-urile tip Twitter (unde se pune accentul pe viteză) sau bloguri. În aceste cazuri informaţia este preluată foarte repede de către utilizatori şi distribuită mai departe, făcând ca cenzurarea ei să fie aproape imposibilă. Pe de altă parte, este imposibil de menţinut un mediu stabil în care internauţii să interacţioneze mai mult decât să dea “share” sau să comenteze la o ştire.

Gruparea Anonymous a luat naştere pe site-ul 4chan care în mare funcţionează ca un forum online, fără cenzori şi fără identităţi cunoscute ale celor ce scriu. Existenţa acestei platforme a permis formarea de grupuri de protest. Mediul mainstream Facebook a galvanizat acţiuni mult mai reale ale unor oameni care şi-au asumat identitatea iar puzderia de forum-uri de diferite orientări permite oricărei comunităţi să aibă un mediu de discuţii, să se organizeze şi să atragă alţi membri.

În China acest lucru este imposibil din cauza cenzurii. Un astfel de site ar fi închis imediat iar membrii care doresc sa rămână anonimi nu vor mai avea posibilitatea să comunice. Această izolare a internauţilor funcţionează foarte bine.

2. Sistemul de educaţie

Sistemul de educaţie joacă un rol covârşitor în felul în care reacţionează oamenii. În general protestele anti-sistem din China sunt săvârşite în mod individual de oameni cu educaţie precară, oameni care par să nu fi fost afectaţi foarte mult de îndoctrinare prin sistemul de educaţie şi numai dacă respectivul a suferit personal o nedreptate. Din ce pot observa, societatea chineză nu încurajează lucrul în echipă, iniţiativa şi nici dorinţa de a-ţi exprima o opinie. Spiritul competitiv care este inoculat elevilor îi face să nu coopereze pentru că doar cei mai buni pot obţine notele pentru a intra la (cele mai bune) facultăţi şi dacă ajuţi sau colaborezi cu altcineva este foarte posibil ca acela să îţi ia locul.

De asemenea societatea chineză gravitează foarte mult în jurul familiei în care bunicii au cea mai înaltă autoritate. Politica unui singur copil a făcut astfel ca presiunea familiei sa fie foarte mare asupra copiilor tocmai prin faptul că, şi în situația în care părinţii nu ar avea timp de copil, vor fi întotdeauna 4 bunici gata să supravegheze fiecare aspect din viaţa micuţului.

Când ies afară la joacă, copiii se joacă cu părinţii/bunicii, nu cu alţi copii. Oricum, în majoritatea timpului atât şcoala cât şi familia le umplu timpul cu studii astfel încât până la terminarea facultăţii tânărul interacţionează aproape exclusiv cu familia. Pot spune că pe stradă nu văd decât copii cu vârste mai mici de grădiniţă sau absolvenţi de facultate/liceu. Singurele dăţi în care se pot vedea pe stradă copii sau adolescenţi este pe drum spre școală sau spre casă. Se descurajează astfel comunicarea, împărtăşirea opiniilor, cooperarea. În schimb se pune mare accent pe activităţi în comun conduse de o figură cu autoritate absolută: în şcoală profesorii, la serviciu şeful, etc. Până şi ghizii firmelor de turism sunt ascultaţi în cele mai mici detalii de cei ce au plătit să fie plimbaţi. De asemenea se încurajează atitudinea de a nu face nimic fără a primi o însărcinare de la un superior (părinte, profesor, şef).

În aceste condiţii este foarte greu pentru tineri să treacă peste barierele mentale care îi despart de libera asociere şi munca în echipă.

3. Laşitatea

Laşitatea este o trăsătură umană general valabilă oriunde în lume şi Internetul este un fel de pepinieră pentru aşa ceva. Cele mai violente/radicale comentarii sau postări de pe Internet sunt emise de fapt de persoane care în cele mai multe cazuri nici nu ar zice aşa ceva în public darămite să le şi înfăptuiască. Însă, în mediul online, acest comportament are darul de a produce o imagine fals radicală a unui subiect şi de a îndepărta elementele moderate.

Altfel nu se poate explica cum apar destule comentarii în care câte un angry netizen afirmă că ar omorî oficiali corupţi dar când un gardian public bate/omoară/jefuieşte un „civil” în plină stradă nimeni nu intervine. Oamenii se rezumă la a face poze, a filma sau doar a se uita.

Neintervenţia în situaţii publice se trage şi de la numeroase cazuri în care oamenii care au intervenit în apărarea victimei au ajuns ei înşişi victime nu numai ale sistemului dar chiar ale oamenilor cărora au încercat sa le ia apărarea. Au fost cazuri în care oamenii care au intervenit pentru a ajuta răniţii în cazul unor accidente rutiere sa fie condamnaţi la închisoare sau despăgubiri victimelor pe care le-au salvat. Astfel de situaţii descurajează implicarea publică a societăţii civile.

4. Mirajul bogăţiei

Am ales să separ acest aspect de cel al laşităţii pentru că ceea ce aş numi „mirajul bogăţiei” este un factor fundamental al vieţii în China. Se aplică nu numai chinezilor dar şi străinilor care lucrează aici. Ar însemna în mare că oamenii sunt dispuşi să treacă cu vederea o serie de nereguli/abuzuri chiar împotriva lor dacă simt că în viitor oricum se vor îmbogăţi iar reacţia la abuz nu ar face decât să le încetinească/oprească ascensiunea.

Mirajul acesta este propagat de atitudinea exhibiţionistă a noilor îmbogăţiţi care ţin să se afişeze cât mai mult, lucru de înţeles într-o societate în care imaginea este foarte importantă. Astfel atenţia populaţiei este distrasă de la problemele societăţii şi îndreptată asupra propriei deveniri. Problemele majore care sunt recunoscute şi de către guvern sunt libere pentru a fi dezbătute în presă însă aceste discuţii au loc în cadru foarte restrâns, oamenii fiind obişnuiţi din vremuri nu chiar foarte îndepărtate “să-şi ţină gura” sau că nu are sens să discute politică din cauza faptului că oricum nu au puterea să schimbe nimic.

Mirajul bogăţiei este extrem de puternic într-o ţară în care se pot vedea foarte clar urmele unei sărăcii cumplite în comportamentul noilor îmbogăţiţi. Dacă acum 30 de ani oamenii încă se salutau cu „Ai mâncat azi?” acum un cuplu care iese la masă în oraş comandă 5-6-7 feluri de mâncare din care consumă doar jumătate. Pentru că îşi permit. Faptul că politica guvernului a asigurat „bolul de orez zilnic” pentru segmentele cele mai active ale populaţiei a calmat spiritele multora iar posibilitatea îmbogăţirii îi ţine ocupaţi pe ceilalţi.

Ca încheiere aş încerca o paralelă cu o organizaţie românească (7000 – 8000 de simpatizanţi online) care a iniţiat un protest de stradă în capitală la care şi-au anunţat participarea peste 500 de oameni însă în momentul decisiv nu au fost mai mult de 15. Undeva la 3% din participanţii anunţaţi şi 0.2% din simpatizanţii online. Asta se întâmplă într-o ţară nominal liberă, atât organizaţia cât şi susţinătorii având un limbaj foarte ferm, ba pe alocuri violent, în mediul online.

Cu alte cuvinte oricât ar fi de eficient ca mediu de comunicare, Internetul nu poate ţine locul interacţiunii directe, cu atât mai puţin cu cât este vorba de o populaţie ai cărei indivizi sunt educaţi să se autoizoleze.

David Stancu arhitect în Hangzhou, China