China cu bune şi rele 6

Această prezentare necesită JavaScript.

Chinese vintage propaganda posters

Acum ceva timp am scris un „manifest” pe Facebook referitor la metehnele de comunicare ale românilor cu străinii. Mă plângeam că odată ajuns în străinătate fiecare român se simte ambasador şi ţine să explice ce se întâmplă în România oricui se află pe lângă el. Articolul a fost preluat de CivitasPolitics.org care m-a invitat să scriu şi despre China, unde lucrez de aproape doi ani.

Adevărul este că sunt o groază de mituri şi legende urbane despre China. Problema este că foarte puţini au fost acolo şi şi mai puţini au stat pe acolo să vadă ce se întâmplă de fapt. Iar lumea tinde să privească China ori prin prisma comunismului ori prin prisma PR-ului “miracolului economic chinez”.

Aşadar să începem cu cea mai arzătoare problemă a românului: comunismul.

Cap. 1 „China e comunistă.”

China este într-adevăr condusă de Partidul Comunist Chinez. Întrebarea care se pune este: cât se mai aseamănă comunismul chinez de astăzi cu ceea ce ştim noi despre comunism?

Pentru români comunism însemna URSS, Bărăgan, Canal, închisori, deportare, confiscări, CAP-uri, represiune politică, îngrădirea dreptului de liberă exprimare, dar, mai ales, 6-7 ani de lipsuri crunte în anii ’80. O perioadă în care dorinţa nebună a lui Ceauşescu de a plăti datoria la FMI a aruncat România în restricţii economice severe ca în timp de război. Comunismul însemna Securitate, informatori, dosare.

În China, astăzi, deşi multe din pârghiile de control nu numai că s-au păstrat dar au şi evoluat (The Great Firewall of China) incluzând cenzurarea Internetului, societatea funcţionează complet diferit faţă de ce ştim noi despre comunism. Deşi încă se bate monedă pe ideea de muncitorime, socialism, poporul suveran, egalitate, etc. acestea repere au dispărut de mult.

Cât despre Internet: din ce în ce mai mulţi oameni îşi exprimă nemulţumirile la adresa guvernului pe site-uri tip Twitter sau Facebook, şi tot mai multe proteste au loc în toată ţara (cauze: exproprieri abuzive; corupţie; abuzuri ale angajatorilor, etc. [1] [2] [3]). Imaginea din afară asupra Chinei cum că nimeni nu mişcă este total greşită. Explozia în domeniul comunicaţiilor va face din ce în ce mai greu ca aceste mişcări să fie înăbuşite în faşă. De asemenea tot mai mulţi oameni au acces la informaţii (sau călătoresc) iar încercările guvernului de a controla fluxul informaţional nu vor putea să oprească pe toată lumea.

Comunismul chinez s-a bazat pe ţărănime şi nu pe muncitorime pentru a crea „revoluţia” (fapt ce a dus la o schismă între URSS şi RPC – chiar rivalităţi făţişe şi conflicte pe frontieră). Ideologia luptei de clasa a început să se schimbe odată cu moartea lui Mao Zedong şi venirea la putere a lui Deng Xiaoping. Sfârşitul anilor ’70 a adus o reconsiderare a tuturor priorităţilor Chinei făcându-se trecerea, treptat, de la ideologia de partid la pragmatism de guvernare.

Instituirea politicii unicului copil e un lucru singular în lume şi mai ales excepţional într-o ţară comunistă. Creşterea necontrolată a populaţiei punea prea mare presiune pe agricultura neperformantă din China şi prevestea viitoare catastrofe precum foametea din vremea lui Mao în care se estimează că au murit aproape 40 milioane de oameni („Marele salt înainte” care a pus accentul pe industrializare şi a îngrămădit oamenii în fabrici lăsând câmpurile nelucrate; încercări „ştiinţifice” de „întărire” a orezului prin plantarea sa direct în pământ şi nu în noroi etc. care au avut efecte dezastruoase).

Din momentul reformelor lui Deng Xiaoping cetăţeanul de rând a avut din ce în ce mai multe libertăţi economice, ceea ce a dus la creşterea nivelului de trai şi la „miracolul economic chinez” din ultimii 20 de ani. La moartea lui Mao se estima că 52-56% din populaţia Chinei trăia sub pragul de sărăcie. Mai aud din când în când poveşti din trecut când o bicicletă costa salariul pe un an al unui muncitor, şi familia făcea sacrificii pentru a-i putea oferi copilului o bicicletă la majorat (teoretic legea încă cere înmatricularea bicicletelor la poliţie – marcă a importanţei acestora). O estimare la începutul anilor 2000 avansa 12% sub pragul de sărăcie.

Schimbarea de direcţie a lui Deng Xiaoping a însemnat transformarea în vorbe goale a doctrinei comuniste şi păstrarea denumirilor şi structurii politice ca garant al stabilităţii şi ordinii. O rupere bruscă cu trecutul ar fi aruncat ţara în haos şi, poate, război civil. Ar fi pus faţă în faţă nucleul dur al partidului comunist cu reformiştii, comuniştii cu naţionaliştii, ţărănimea şi muncitorimea cu intelectualii şi ar fi însemnat, poate, o nouă era de haos în China. Aşa ca s-a păstrat toată nomenclatura şi sistemul de guvernare, experimentând însă cu un nou sistem economic.

Cultural nu a însemnat decât revenirea la o normalitate economică milenară. Încă dinainte de revoluţia economică din timpul dinastiei Song chinezii au fost obişnuiţi să se dedice locului de muncă. Firma/compania devenea casă, familie, etc. iar angajaţii erau devotaţi şefului. Munca pentru un şef difuz cum e Statul era ceva de neconceput pentru cultura chineză. Binele comun era adesea invocat de nobilul local sau de împărat, dar pană la semnale atât de puternice pe scara ierarhică chinezul de rând se raporta la firmă şi şef.

În consecinţă, cum putem considera Republica Populară Chineză de astăzi un stat comunist? Doctrina comunistă nu mai are nici o valoare, discursul naţionalist poate atinge cote halucinante, inegalitatea socială este uriaşă, libertăţile economice sunt foarte mari, există şi timide libertăţi politice (atent monitorizate de Stat) iar mentalitatea este de tip consumerist şi capitalist. Până şi americanii pe care i-am cunoscut aici au zis că SUA pare un stat socialist pe lângă China – capitalism sălbatic.

De exemplu: pensiile în China sunt mai mult simbolice, întreţinerea bătrânilor revenind familiei. Sistemul sanitar este susţinut doar în mică parte de stat, bolnavul trebuie sa plătească tot. Totul costă, totul se plăteşte, orice activitate trebuie să aducă profit. Nu seamănă deloc cu statul socialist care „întreţine” populaţia.

Putem spune ca în acest moment China este un stat capitalist cu o economie de piaţă puternică dar cu un sistem politic autoritar cu partid unic. Până şi mitul centralizării este infirmat de însăşi organizarea internă a Chinei care se împarte în 2 Zone Autonome Speciale (3 – dacă vom considera Taiwan-ul parte a RPC), 1-2 Zone Economice Speciale (Shanghai, Shenzen), 3 Provincii Autonome (Mongolia Interioară, Tibet şi zona Uigură) şi o multitudine de provincii de tip comun. Iar guvernele locale (administraţia), deşi sunt coordonate de  PartidulComunist Chinez, au propriile interese aşa că de multe ori „teritoriul” opune o rezistenţă surdă deciziilor de la „centru”. Şi în momentul în care „teritoriul” nesocoteşte conducerea „centrului” prea mult sau prea făţiş, sau corupţia depăşeşte posibilitatea de a o ascunde, atunci apar cazuri de tipul Bo Xi Lai şi soţia sa(cel mai recent şi mediatizat) în care „centrul” dă un exemplu liderilor din “teritoriu” şi îşi reafirmă controlul.

Însă, în mod curent, Beijing-ul nu are un control direct asupra a ceea ce se întâmpla “pe teren”. Unii expaţi compară China cu UE ca tip de organizare administrativă.

Un exemplu de „comunism”, adesea invocat în România la adresa Chinei, îl constituie rapoartele economice false care sunt emise de către guvern. „Creşterile economice din pix” cum tot vad scris pe site-urile romaneşti de ştiri sau analiză. Aici statul funcţionează ca o companie care încearcă să îşi ascundă problemele pentru a nu speria acţionarii. Într-adevăr este o mare greşeală a se trata ca sigure şi adevărate rapoartele economice chineze sau cele ale companiilor chinezeşti. Dar este mai mult o problemă culturală decât una administrativă.

Populaţia, instinctiv, nu crede niciodată ce zice guvernul, deci minciuna nu este adresată cetăţenilor. „Cover-up”-ul este adresat exteriorului pentru a păstra imaginea Chinei. Cultural vorbind imaginea, felul în care eşti perceput este foarte importantă în China, şi acest lucru se vede în retorica oficială şi chiar în discuţiile cu chinezii, deci “rapoartele false” ar fi mai mult un aspect cultural decât unul politic, poate chiar un aspect economic foarte pragmatic.

Aşa că imaginea comunist-retrogradă a Chinei nu stă în picioare. Imaginea de miracol economic, model de urmat, etc. exagerată de alţii este din nou, neverosimilă – diferenţele culturale şi de realpolitik fac imposibilă copierea modelului chinez, şi, pana la urmă nu ar fi un model de urmat.

China este unică (la fel ca oricare altă ţară) iar încercarea de a o plasa într-o categorie nu are nici un sens. Este vorba de diferenţe culturale uriaşe şi de diferenţe între ce a însemnat pentru fiecare ţară comunismul. La fel, ceea ce este astăzi în China nu se poate chema comunism. Autoritarism birocratic? Poate. Stat uni-partid? Categoric. Economie de piaţă? Da. Stat descentralizat? Oarecum.

În concluzie China este undeva la mijloc: îşi foloseşte retorica comunistă pentru a ţine la un loc populaţia crescută şi educată în jurul acestui „adevăr” în timp ce încurajează pe cât posibil creşterea şi iniţiativele economice: China mai este comunistă doar cu numele. Faptul ca „vestul” îi vede nu numai ca şi competitori dar din ce în ce mai mult şi ca adversari este cu totul altceva. Trebuie doar să nu ne lăsăm orbiţi nici de resentimente şi nici de melancolie faţă de o carcasă goală care poarte numele de comunism pentru că în spatele ei acum bate inima unui stat corporatist.

David Stancu, arhitect în Hangzhou, China.

Anunțuri

6 comments

  1. Eu ma intreb cat timp mai pot compensa sefii PCC lipsa de dezbatere cu manipularea abila a nationalismului chinezilor. Nu e bine sa gandili dragonul nationalist, ca s-ar putea sa ajungi sa te conduca el.

  2. Asta depinde de cate concesii or sa faca populatiei. Deocamdata, cu schimbarea la varf care trebuie sa aiba loc in curand si cu incetinirea cresterii economice vor avea destule probleme.

  3. Pe termen lung provocarea PCC este sa mentina cresterea economica (acum se pare ca a incetinit, iar problemele structurale ale economiei chineze par sa erodeze aceasta crestere) si in acelasi timp sa gaseasca metode de a coopta in procesul politic (ma rog sa para ca asculta doleantele acestora) clasa medie care a sporit ca numar. Acum membrii acestei clase nu par prea interesati de politica (cel putin din ce am citit eu) ci numai de aspectul economic.

  4. Cred ca o alta deosebire fata de „tarile dezvoltate” o reprezinta si starea justitiei: sunt curios care e parerea autorului despre acest subiect. Feelingul meu e ca justitia din China este pur si simplu unul din bratele (multiple) ale partidului – si nu ma refer atat la cauzele „politice”, cat la cele comerciale. In fond, miracolul chinezesc se bazeaza foarte mult si pe ocultarea a tot ceea ce inseamna proprietate intelectuala.

    Si inca o parere personala despre „miracolul chinezesc”: nu poate fi comparat ceea ce nu este comparabil. Multa lume trepideaza la auzul unei vesti cum chinezii au mai ridicat nu stiu ce hotel de 40 de etaje in 10 zile sau cum au mai facut 3000 km de autostrazi intr-un an. Problema e ca nimeni dintre admiratorii miracolului chinezesc nu cred ca si-ar dori sa faca parte din miile sau zecile de mii (sau cati e nevoie!) de muncitori chinezi mutati ca niste pioni pe tabla de sah, fara nici cea mai mica grija la pastrarea unor standarde de securitate, doar pentru a consemna un nou succes. E usor sa faci miracole cand ai resurse (virtual) nelimitate si pe care le poti „administra” cum crezi de cuviinta, fara a da socoteala in fata nimanui.

  5. @George Visan: Nu numai clasa de mijloc trebuie tinuta ocupata cu munca si inavutirea ci si clasa saraca. Pana acum speranta de imbogatire si munca sustinuta a tinut populatia departe de politic, insa cu cat au mai mult timp liber oamenii pun ochii pe guvern si nu iarta nimic (pe internet ce-i drept).

    @OvidiuB: nu am avut contacte cu felul in care functioneaza justitia in China insa impresia pe care mi-o lasa este aceeasi. Justitia pare sa livreze verdictele necesare, in general, pentru a mentine „armonia” in societate. Cazurile penale care devin „virale” pe internet sunt rezolvate pentru a multumi opinia publica. Iar in cazul economicului, societatile chineze au prioritate. Cat despre proprietatea intelectuala – pana si la noi legea indica un minim de 6 (?) diferente intre obiecte astfel incat sa nu fie considerate copii. In China copiile sunt destinate, in general, pietei interne sau spre export acelor tari care nu isi permit produsul original.

    La capitolul „miracolului chinezesc” asa este, China dispune nu numai de resurse materiale, banesti, umane uriase dar si de o administratie care nu trebuie sa isi faca griji in privinta proprietatii private, a mutarii locuitorilor sau protectiei mediului. Daca planificarea poate dura mult, executia este, in schimb, foarte rapida.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s