Alertă în Marea Neagră: Sistemele antiaeriene S-400 au ajuns în Turcia Răspunde

Prima baterie de rachete antiaeriene cu rază lungă de acțiune S-400 Triumf a fost livrată vineri Turciei, 12 iulie 2019, la baza aeriană Akinci din Ankara. Livrarea reprezintă o lovitură strategică năprasnică aplicată Statelor Unite ale Americii și NATO de către Rusia în zona Mării Negre. Kremlinul reușește astfel să divizeze și mai mult alianța nordatlantică, manipulând abil în interesul său național, clivajele existente din interiorul NATO.

Cum s-a ajuns aici?

Rațiunile din spatele achiziției Turciei a sistemului S-400 Triumf sunt atât de natură politică cât și militară. Ankara privește cu îngrijorare evoluțiile politice și militare din Irak și Siria, mai ales în ceea ce privește chestiunea kurdă. Sprijinul militar și politic acordat de SUA în ultimele două decenii kurzilor este considerat ca punând în pericol integritatea teritorială a Turciei. Invazia americană a Irak-ului din 2002 a schimbat percepția turcă asupra principalului său aliat, Washington-ul fiind perceput ca un factor destabilizator în Orientul Mijlociu și în vecinătatea Turciei.

Al doilea motiv care a generat această criză transatlantică a fost conflictul din Siria și sprijinul militar pe care Turcia l-a primit din partea alianței. Teritoriul turc a fost ținta rachetelor balistice de diferite tipuri și a unor tiruri de artilerie trase din Siria, fie de către regimul Assad, fie de către rebeli. NATO a desfășurat la cererea Ankarei, sisteme antiaeriene performante cu rază lungă de acțiune (Patriot, SAMP-T), capabile să protejeze teritoriul turc de atacuri cu rachete balistice sau de raiduri aeriene.

În fine, al treilea motiv ține de tentativa de lovitură de stat împotriva lui Recep Tayyip Erdoğan din 2016. Statele Unite refuză în prezent să-l extrădeze pe cel suspectat că ar fi organizat lovitura de stat, clericul Fethullah Gülen. În timpul loviturii de stat din 2016 două avioane de vânătoare F-16 au încercat să doboare avionul prezidențial în care călătorea Recep Tayyip Erdoğan. Se pare că numai intervenția pilotului care a modificat datele emise de transponderul avionului prezidențial a salvat viața președintelui.

Sistemele antiaeriene turce nu ar fi putut doborî cele două F-16 deoarece sistemele de identificare (IFF) le-ar fi catalogat ca fiind amice/turce, deci nu ar fi putut deschide focul. Iar alte avioane de vânătoare nu ar fi putut fi ridicate pentru a intercepta rebelii din cauză că nu se cunoaștea cât din aviația militară turcă mai era loială regimului. Noile sisteme S-400 nu vor avea probleme în a deschide focul în cazul repetării unei lovituri de stat, iar, spre deosebire de sistemele cu rază medie de acțiune MIM-23 HAWK, rachetele rusești se vor afla în dotarea forțelor terestre turce, loiale actualului președinte și nu a forțelor aeriene.

Din punct de vedere militar, sistemele antiaeriene turce cu baza la sol trebuie modernizate, acestea fiind în general demodate. O parte din această modernizare se va realiza cu sisteme produse de industria de apărare turcă, altele însă nu. Turcia a identificat mai demult nevoia unui sistem antiaerian capabil să facă față atât rachetelor balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, cât și avioanele de vănătoare multirol de ultimă generație. Siria și Iran, vecine ale Turciei în Orientul Mijlociu, au dezvoltat sau achiziționat sisteme balistice cu rază scurtă, medie și chiar intermediară de acțiune. În plus, atât Siria cât și Iranul aveau la un moment dat programe active de arme chimice și chiar nucleare. Regimul Assad a utilizat pe scară largă arme chimice împotriva propriului popor, în timpul războiului civil care a debutat în 2011, pe fondul mișcărilor socio-politice declanșate de Primăvara Arabă.

O primă tentativă de achiziționare a unui sistem antiaerian modern a avut loc între 2007-2013. Atunci, câștigătorul competiției a fost sistemul chinez HQ-9, dar în urma presiunilor venite din partea SUA și a NATO contractul nu a fost semnat. În 2017, Turcia și Rusia au semnat un contract în valoare de 2,5 miliarde de dolari pentru achiziționarea a unui număr de 4 baterii de S-400 (partea turcă a confirmat doar două baterii restul fiind opționale).

O baterie de S-400 dispune de minim 4 lansatoare cu câte 4 rachete cu rază lungă de acțiune sau 16 rachete cu rază medie sau scurtă de acțiune, dispuse câte 4 în fiecare tub lansator per vehicul. Structura bateriei este completată de vehiculul de comandă și control și de radarul de detecție și control al focului. Conform producătorului rus radarele care pot echipa sistemele S-400 pot detecta aeronave greu detectabile („stealth”) cum ar fi bombardierele B-2 Spirit și avioanele de vânătoare F-35 Lightning II și F-22 Raptor. Aceste declarații nu pot fi însă verificate, deoarece nu există în prezent o metodă validată de detectare a avioanelor militare ce utilizează tehnologii care reduc semnătura radar.

Pe lângă rațiunile de factură politică și militară care au dus la selecția și achiziția finală a sistemului S-4oo sunt și cele de ordin tehnologic. Selecția inițial a sistemului chinez HQ-9 a fost un tertip pentru a forța statele occidentale de a realiza un transfer de tehnologie mai generos către Turcia. Industria militară turcă este competentă și competitivă, dorind astfel să fie inclusă în proiecte ambițioase din punct de vedere tehnologic. În cazul achiziției de sisteme S-400 se pune problema diversificării furnizorilor de tehnică militară de vârf, pentru a nu crea dependențe. Dar aici intervine întrebarea legitimă – dacă Turcia își dorea să depindă într-o mai mică măsură de SUA în privința de ce nu a optat pentru un sistem antiaerian cu rază lungă de acțiune european – interoperațional cu NATO, dar în același timp departe de lanțul logistic american. MBDA ar fi oferit în perioada 2007-2013 nu numai un sistem performant (SAMP-T), dar și unul care ar fi fost integrat în industria de apărare locală. Selectarea mai întâi a sistemului chinez HQ-9, iar pe urmă a sistemului rus S-400 denotă mai mult ambiție politică, decât satisfacerea unei nevoi operaționale stringente.  În urma negocierilor purtate pentru achiziționarea sistemelor S-400, industria de apărare turcă ar putea lua parte în viitor la dezvoltarea sistemului antiaerian S-500 Prometey.

Jocul rusesc

Kremlinul a jucat foarte abil cartea turcă în ultimul deceniu. A știut să profite diplomatic de pe urma diferendelor turco-americane privind Orientul Mijlociu și a frustrărilor turce privind amânarea continuă a aderării la UE. Începând cu anexarea Crimeei în 2014 Moscova a punctat strategic, încercuind Turcia cu zone antiacces în Marea Neagră, Caucaz, Marea Caspică și Siria. Sistemele antiaeriene cu rază lungă de acțiune S-300 PMU și S-400 au jucat un rol important în aceste acțiuni. Pe lângă aceste tipuri de sisteme de armament zonele antiacces din jurul Turciei au fost înțesate cu rachete balistice Iskander-M, sisteme antinavă cu baza la sol Bal și Bastion-P precum și submarine.  Această încercuirea strategică a avut drept scop „decuplarea” Turciei de către restul alianței nordatlantice. Avertismentul Rusiei asupra tentativei de lovitură de stat din 2016 a câștigat încrederea lui Erdoğan, în timp ce tăcerea occidentului în ceea privește această evoluție cuplată cu refuzul de a-l extrăda pe Gülen, a alimentat paranoia liderului de la Ankara. De asemenea, poziția Kremlinului vizavi de lovitura de stat a avut drept efect diminuarea percepției Turciei privind pericolul prezentat de revizionismul și revanșismul politicii externe ruse.

Pentru Rusia succesul achiziției de S-400 nu ține de valoarea contractului ci de impactul acesteia asupra NATO și a SUA. Importanța politică și militară a Turciei pentru NATO este mai mult decât evidentă. Această posedă a doua armată terestră ca dimensiuni din alianță și singura industria de apărare avansată aliată din regiunea Mării Negre. Turcia va asambla și produce sub licență avioane de vânătoare multirol greu detectabile F-35 A Lightining II. Din punct de vedere geostrategic Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele, o bună parte din estul Mării Mediteranei și oferă acces către Orientul Mijlociu, Asia Mică și Caucaz. Turcia este o piesă importantă a arhitecturii sistemului antibalistic desfășurat în Europa de Statele Unite ale Americii, găzduind radarul de avertizare timpurie AN/TPY-2.

Potențiala integrare a sistemelor S-400 în sistemul de apărare antiaerian turc creează o vulnerabilitate pentru apărarea spațiului aerian al NATO. Rusia poate spiona electronic sistemul de apărare antiaeriană a NATO prin intermediul softului de comandă și control al sistemelor S-400 turce, iar prin introducerea unui malware ar putea compromite acuratețea  supravegherii spațiului aerian NATO și chiar ar putea scoate din funcțiune întreg sistemul. Mai grav, Rusia ar putea crea un backdoor în cazul sistemului de apărare antibalistic al NATO – radarul TPY-2 desfășurat în Turcia este integrat în sistemul de supraveghere a spațiului aerian turc.

Efecte și limitări

Criza generată de sistemele S-400 între Turcia și restul alianței sporește și mai mult clivajele politice și strategice transatlantice. Rusia este singurul actor care are de câștigat în această situație, punând sub semnul întrebării unitatea și viabilitatea pe termen lung a NATO.

Pentru a mai reduce din reacțiile negative la adresa achiziției de sisteme S-400, Ankara a anunțat că aceste sisteme nu vor fi integrate cu restul sistemului de supraveghere și apărărare a spațiului aerian turc. Acest aspect combinat cu faptul că prima baterie a fost livrată la o bază aeriană din apropierea capitalei turce sugerează că rachetele S-400 au ca primă misiune protejarea președintelui și a instituțiilor statului. Recep Tayyip Erdoğan vrea să se asigure că situația din timpul tentativei de lovitură de stat nu se va repeta. Pentru a apăra însă eficient teritoriul Turciei de atacuri cu rachete balistice sau rachete de croazieră sistemele S-400 trebuie integrate cu restul componentelor sistemului de supraveghere a spațiului aerian. Dacă Ankara va decide integrarea completă a sistemelor S-400, NATO ar putea decide decuplarea Turciei din sistemul său de supraveghere și protecție a spațiului aerian.

O altă problemă ține de raza de acțiune a sistemului S-400. Indicativul „400” denotă o rază de acțiune teoretică de 400 km, care este mereu evidențiată de propaganda rusă, însă această rază de acțiune poate fi atinsă doar cu racheta 40N6 (40N6E), a cărei rază de acțiune este oficial de 380 km. Racheta 40N6 a fost omologată pentru producție și echiparea sistemelor S-400 la sfârșitul anului 2018. Nu este foarte clar dacă Turcia se va echipa cu acest tip de rachetă antiaeriană în acest moment. În absența ei, sistemul S-400 atinge o rază de acțiune de „doar” 250 km cu racheta 48N6DM/48N6ER (varianta pentru export).

Performanțele sistemului S-400 au fost puse sub semnul întrebării de către un studiu realizat de către agenția suedeză de cercetare în domeniul apărării (FOI), care susține că sistemul antiaerian este departe de a fi capabil de a lovi la mare distanță ținte manevriere care evoluează la altitudini mici (cum susține producătorul), capacitatea de a lucra în rețea este limitată iar utilitatea sistemului ține de lovirea la mare distanță a unor ținte aeriene cum ar fi avioanele de cercetare sau de supraveghere aeriană și alertare timpurie (AWACS). Pe de altă parte, această ultimă caracteristică este și cea care face sistemul S-400 atât de temut de către NATO, fiind capabil astfel să elimine, cel puțin pe hârtie, „ochii și urechile” alianței în aer. Subliniază faptul că raza de acțiune sistemului S-400 este încă limitată la 200-250 km din cauza problemelor întâmpinate în dezvoltare rachetei 40N6. Sistemele S-400 nu au fost testate niciodată în luptă, iar capacitatea acestora de a intercepta rachete balistice a fost validată doar în poligon.

Dincolo de potențialele limitări tehnico-tactice, Turcia ar putea suferi și alte costuri politice, economice și militare de pe arma acestei achiziții. Achiziția această periclitează participarea Ankarei în programul F-35, statul turc deținând o facilitate de producție și asamblare pentru acest avion, a treia din NATO. Statele Unite au oprit deja livrările de avioane F-35 către Turcia, iar antrenamentul piloților și personalului tehnic a fost oprit. Dacă Turcia va fi exclusă din programul F-35 pierderile pentru industria de apărare turcă s-ar cifra la cel puțin 12 miliarde de dolari, la care s-ar adăuga și pierderea accesului la tehnologice americană de vârf. Acest fapt cu greu poate fi justificat de o potențială cooperare cu industria de apărare rusă.

Administrația Trump a decis pe 17 iulie 2019 să excludă Turcia din programul F-35. Decizia SUA escaladează conflictul diplomatic turco-american, iar pe termen scurt nu se întrevede o soluționare a acestuia.

În acest moment viabilitatea angajamentului Turciei față de NATO este pus în discuție.

George VIŞAN

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s