Societatea politică românească, în special, trăieşte sub auspiciile unei zicale auzită de foarte multe ori de la bunicul meu: Şi-aşa-i rău, nici altfel nu-i bine!Pentru că lumea noastră cotidiană se subîntinde arcului bramburelii şi diferendelor neistovite, apelând la simplificări aritmetice, precum unu şi cu unu fac doi. Dar se pare că numai pentru a legitima metoda din două una – ori una, ori alta, niciodată o mulţime armonică. Deşi sincronismul cultural e numai la doi paşi distanţă, preferăm adeseori, nici una, nici două, ca celălalt, dacă este o persoană/grup sau cealaltă, dacă este o idee, fatalmente să dispară. Aşa şi în cazul mult controversatei coabitări dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta, când „lupi” din ambele haite, radicalizate în pro şi anti-Băsescu, recte pro- şi anti-USL tălmăcesc pactul inter-instituţional conform intereselor lor particulare, electoraliste îndeosebi, aşa cum electoralist şi teatral este tot sistemul de valori, principii şi proceduri pe care conglomeratul format de politicieni l-a produs în ultimii 23 de ani.

Într-un articol de pe Civitas Politics, Andrei Tiut identifică două filosofii ale coabitării dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta: (1) „reconciliere, mergând până la anularea opoziţiei dintre (sic) băsişti şi anti-băsişti, iliescieni şi anti-iliescieni” şi „depăşirea raporturilor de putere între tabere” – viziunea Traian Băsescu; (2) „recunoaşterea (…) şi acceptarea „civilizată” a raporturilor reale de forţă” – viziunea Victor Ponta. Totodată, Andrei Tiut introduce în ecuaţie şi declaţia lui Ponta vizând „forţele serioase şi forţele neserioase” (partidele în accepţiunea sa, dar nu numai, zic eu) care în decembrie s-au poziţionat într-un anume fel înainte şi după alegerile din decembrie, anul trecut. O altă dihotomie exagerat simplificatoare, de tipul lozincii care trebuie memorată, dar negândită. Fiindcă, cât ar vrea Victor Ponta să-şi cosmetizeze imaginea de reprezentant al „forţelor serioase”, calculele politicianiste care stau la temelia coabitării dau dreptate şi „forţelor neserioase”.

În opinia mea, ambele filosofii au ca punct de cotitură al comportamentului actorilor implicaţi direct supravieţuirea lor politică la vârful puterii. Şi nimic mai mult. Traian Băsescu nu l-a des-porcit între timp pe Victor Ponta şi tot „copilot” îl consideră, doar că al lui. Iar Victor Ponta nici pe departe nu l-a reevaluat pe Traian Băsescu, dincolo de prerogativele sale strict constituţional-instituţionale.

Amândoi sunt marcaţi însă profund de consecinţele evenimentelor din vara anului trecut, amândoi contribuind esenţial la o criză politică indusă artificial, amândoi trebuind să demonstreze ceea ce au declarat la vremea respectivă. De unde şi recursul periodic al lui Traian Băsescu la tema „loviturii de stat”. Teatralismul „crizei” rezidă atât în orchestrarea de către USL a unei schimbări radicale de putere politică, având spijinul unei majorităţi discreţionare, dar constituţionale, şi deci legitime, cât şi în instrumentarea de către PDL şi Preşedinte a unei butaforii care să sugereze „lovitura de stat” şi „sodomirea statului de drept”. Legitimitatea majorităţii USL de la acel moment, apreciere care s-ar putea să inflameze unele sensibilităţi partizane, vine din aceea că interpretările date de Curtea Constituţională actelor Puterii USL nu sunt altceva decât interpretări în chei diferite ale unui fenomen politic cutumiar. Asta dacă nu ignorăm realitatea că multe din schimbările legislative ale Puterii PDL au vizat exact aceleaşi domenii şi acelaşi obiectiv: crearea condiţiilor propice menţinerii la putere şi statornicirii controlului politic asupra instituţiilor statului. Singura diferenţă notabilă a fost cea reprezentată de tempo-ul metamorfozei.

Întorcându-ne la tema coabitării, întrebarea cuvenită ar trebui să se refere mai puţin la filosofia care-i stă la rădăcină, cât mai ales la utilitatea ei ca demers politic. Este cvasi-oficializarea coabitării în avantajul unuia dintre actorii implicaţi, Premierul şi Preşedintele, ori este un avantaj general valabil şi care implică mai mult şi pe mai mulţi decât pe cei doi „berbeci” politici şi angoasele lor? Pentru asta ar trebui să lămurim ce-i aia o coabitare politică.

Coabitarea politică este o situaţie tipică regimurilor politice semi-prezidenţiale (Franţa, de exemplu), în care Preşedintele şi Premierul îşi împart prerogativele de autoritate executivă, în condiţiile în care ei provin din formaţiuni politice rivale. Nu prea e cazul în sistemul politic românesc. (Vezi şi ce am susţinut asupra acestui subiect în articolul Preşedinte reprezentativ sau şef al statului?).

În schimb, avem – fie datorită ambiguităţilor Constituţiei, fie datorită echivocurilor generate de inserţiile politizate la nivelul interpretărilor date prevederilor constituţionale – o potenţialitate semnificativă de blocaj instituţional şi, prin neavenită perseverenţă, de conflict inter-instituţional şi, ca urmare firească, de criză politică. Tocmai ceea ce prin „pactul de coabitare”, atât Victor Ponta, cât şi Traian Băsescu au ales, la un moment dat, să curme, deşi tot ei sunt cei care au stârnit, fiecare în felul său, tempesta politică din iulie – august 2012.

Acceptarea sau neacceptarea actului politic dintre cei doi lideri ai ţării de către comilitonii lor rezidă în calculele de oportunitate politică pe care aceştia le fac. Indiferent de disconfortul evident, unii văd în coabitare o oportunitate în atenuarea efectelor deranjului provocat şi hrănit perfid la Bruxelles, oportunitate care să convingă de stabilitatea politică a României. Alţii văd o inoportunitate, dar de semne diferite:

(1) compromiterea totală şi definitivă a singurului lucru care îl mai ţinea sus în ochii celor care încă mai credeau şi vedeau în reformatorul de la Cotroceni ultimul bastion de apărare a independenţei Justiţiei în faţa cotropirii valului uselist (Iulian Leca);

(2) Se semnează un act care la urma urmelor ce? Nu aveam nevoie de aşa-numitul pact de coabitare… Este un document inutil, absurd şi hazliu… Nu putem duce mai departe coabitarea. Compromisurile sunt cele ce mă despart de Victor Ponta…Asta este dilema, asta este situaţia extrem de dificilă în care ne aflăm în plan politic, în plan instituţional şi în plan moral. Poate că aici estimările mele, soluţiile mele se despart cumva de ale lui Victor Ponta (…) Eu cred că nu există cale facilă şi că pe calea acestui tip de compromisuri nu vom reuşi decât într-adevăr să riscăm dezamăgirea foarte multor oameni care au sperat într-o schimbare, în vreme ce Victor Ponta crede că încet, încet, aceste deziderate vor fi atinse.(Crin Antonescu, 31 martie)

Ambele interpretări sunt de natură să nu ne lase să ne desprindem de blestemul lui „din două una”. Ceea ce şi unii şi alţii dintre interpreţi ignoră este că supărătoarea pentru ei coabitare nu se rezumă la Traian Băsescu şi Victor Ponta, şi nici la anxietăţile lui Crin Antonescu. Mai multe sondaje de opinie, dintre care amintesc două, ale IRES şi CCSB, constată că majoritatea respondenţilor apreciază ca pozitivă sus-numita coabitare, ca fiind benefică României. Ba chiar şi-ar dori ca aceştia să colaboreze mai mult. Fapt care duce discursul anti-coabitare în domeniul „inutilului, absurdului şi hazliului”. Într-un anume fel, „oile” i-au cam adunat pe „lupi” în ţarc.

Horia Pană