Urzeala tronurilor, după cum probabil ştiţi, este un serial HBO care urmăreşte lupta a şapte familii nobile pentru stăpânirea Westeros-ului. Ca persoană cu studii de ştiinţă politică am tendinţa ca în fiecare poveste fantasy să văd o alegorie a societăţii umane. De multe ori această tendinţă eşuează dur în faţa mereu aceloraşi clişee hollywoodiene. Dar Urzeala Tronurilor chiar se pretează. Aşadar…

Teoria

Dacă privim autoritatea ca putere legitimă, găsim analiza clasică a lui Max Weber care distinge trei forme ale autorităţii:

Autoritatea tradiţională

Autoritatea tradiţională se referă la faptul că un ordin este autorizat dacă se conformează la tradiţie. Acesta poate fi înţeleasă fie ca o manieră de a face, a fi sau a simţi la cei care ce receptează acest gen de ordin se aşteaptă, fie ca şi legătură care le permite să se supună fără a-şi pierde identitatea.

Autoritatea charismatică

Se referă la faptul că un ordin este receptat ca autoritativ deoarece acela care îl emite este înzestrat cu un charismă (har). Charisma este calitatea percepută a unui conducător de a realiza lucruri extraordinare, mult peste puterile oamenilor obişnuiţi. Cei ce urmează conducătorul charismatic manifestă entuziast şi pasional sprijinul pe care îl acordă conducătorului respectiv.

Autoritatea raţional-legală

Se referă la faptul că ordinul este autoritativ în virtutea unei proceduri, cod, reguli sau sintaxe, care pot fi explicitate oricând într-o manieră convenabilă. (sursa)

Universul poveştii

În vestul universului şi puţin spre nord se află Westeros, un fel de Insulele Britanice. Cei din nord respectă o religie druidică („zeii vechi”) în timp ce în sud „Cei Şapte” sau zeii noi constituie religia oficială. Întregul Westeros se află într-un soi de feudalism pre-absolutist, în care puterea centrală are o influenţă limitată. Capitala Westeros este Debarcaderul Regelui („King’s Landing”).

Marele continent din este se numeşte … Essos şi pare să imite antichitatea mediteraneană. Găsim aici sclavi, căldură, oraşe-stat, cultul Zeului Luminii, negri, barbari (dothraki). Religia Zeului Luminii/ Focului nu este unică şi poate nici măcar dominată în Essos, dar este cu siguranţă cea mai răspândită. Zeul Luminii este o zeitate monoteistă, „unicul şi adevăratul zeu”; de aceea credincioşii săi sunt mereu gata de prozelitism.

Intriga

După înfrângerea dinastiei Targaryen nobilii îl lasă ca rege pe Robert Baratheon; acesta se căsătoreşte cu fiica extrem de bogatului Tywin Lannister. Regele găseşte plăcere mai degrabă să vâneze decât să se ocupe de ţară, în timp ce regina în înşeală cu propriul ei frate. Este probabil că populaţia din Debarcaderul Regelui (500.000 de oameni) s-ar fi revoltat de mult dacă condiţiile agricole nu ar fi fost favorabile mulţi ani la rând.

La începutul seriei regele Robert aduce în capitală pe vechiul său tovarăş de lupte şi Gardian al Nordului Eddard Stark. Ajuns prim-ministru („mâna regelui”), Eddard conduce regatul ca un cavaler, adică onorabil şi incompetent. Ca rezultat indirect, regele este ucis. Încercând să producă o prost-gândită lovitură de stat contra lui Joffrey Baratheon (fiul incestuos al reginei), Eddard ajunge el însuşi să îşi piardă viaţa.

Joffrey rămâne rege în capitală, în timp ce provinciile se răscoală.

Casele şi legitimitatea lor

Unul dintre primii care se răscoală este Robb Stark, fiul lui Eddard. Acesta exercită, precum tatăl său, cea mai pură autoritate tradiţională. Nordul este, în general, locul unde se respectă, „religia veche”, „legile vechi”, unde supuşii sunt văzuţi aproape ca membrii ai familiei extinse. În aceste condiţii, Robb nu încearcă să ocupe „tronul de fier”. El porneşte războiul ca să îşi salveze surorile şi să îşi răzbune tatăl. Supuşii sunt cei care îl proclamă „rege în nord”, dorind să profite de ocazie pentru a întări autarhia tradiţională a Nordului.

Peste apă, în Essos, Daenerys Targaryen este căsătorită cu un lider dothraki, care îi face cadou trei ouă fosilizate de dragon. Dragonii fuseseră sursa puterii familiei Targaryen vreme de secole, dar stirpea lor era considerată dispărută. La moartea soţului , Daenerys pune ouăle pe rugul funerar şi apoi păşeşte ea însăşi în flăcări. A doua zi este găsită în cenuşă goală, însă nevătămată. Lângă ea, trei pui de dragon proaspăt eclozaţi. Astfel se naşte o carieră politică.

Legitimitatea sa este în mod evident carismatică. La început, Daenerys, „mama dragonilor”, face să renască atributele mitice ale Casei Targaryen, preluând astfel o carismă instituţionalizată şi transmisibilă. Însă vedem de la începutul seriei cum ea are propria ei putere de convingere şi propria carismă, prin care transformă duşmanii în prieteni şi aliaţi.

Daenerys este o forţă destabilizatoare, având „prostul obicei” de a elibera sclavii de stăpânii lor. Dacă în Essos sclavii eliberaţi pot deveni partizani fideli, în Westeros sclavia nu este permisă şi este neclar care ar fi baza puterii sale dacă învinge. Zvonurile care ajung la urechile ei, despre o mare aşteptare, nu par bazate pe fapte reale.

Tot o autoritate carismatică are şi Renly Baratheon, fratele lui Robert. Renly nu are nici o justificare legală sau tradiţională să pretindă tronul. În schimb are o abilitate naturală de a se face plăcut şi urmat de oameni. Soţia şi amantul lui Renly (frate şi soră) sunt din probabil familia cea mai bogată din Westeros după Lannisteri; cu armat lor şi cu o parte din vasalii Baratheonilor, Renly reuşeşte să arunce în balanţă propria sa putere o vreme, până ce este asasinat prin mijloace supranaturale.

Carisma lui Renly, destul de „pură”, nu are prea mult din intensitatea carismei lui Daenerys. Dacă Daenerys este echivalentul ficţional a unui Charles de Gaulle, Renly este mai degrabă echivalentul unui Traian Băsescu. 

Stannis Baratheon, este fratele mai mic al lui Robert şi fratele mai mare al lui Renly. După ce iese vorbă că Joffrey nu este cu adevărat fiul regelui, Stannis încearcă să ocupe capitala şi să se proclame rege. Stannis este un soldat şi frate loial, ursuz dar drept. În perioada recentă însă, el este sub influenţa Melisandrei, o preoteasă a Zeului Focului atât de fanatică încât nu se dă în lături de la sacrificii umane. Stannis rămâne rupt între vechile valori în care a fost educat şi îndemnurile nemiloase ale Melisandrei care îl asigură că Alesul poate şi trebuie să înfăptuiască acte care pentru alţii ar fi crime. La fel şi tabăra sa se împarte între cei care îl recunosc ca moştenitorul de drept şi în acelaşi timp cel care poate fi un bun rege în sensul tradiţional şi cei care văd în el Alesul.

Dacă vrem să găsim legitimitate raţional-legală, sau măcar o aproximare a acesteia, trebuie să ne întoarcem în capitală. Nu la Joffrey, care are prea puţină putere reală, ci la Lord Varys („şeful” spionilor) şi Tyrion Lannister (unchiul pitic al lui Joffrey, şi „mâna regelui” pentru o vreme). În afară de intrigantul Degeţel, ei sunt singurii care întrevăd „urzeala” evenimentelor curente, lanţul de cauze şi efecte asemeni regulilor unui joc pe care trebuie să îl câştigi prin decizii inteligente.

Ei sunt în acelaşi timp singurii doi care par să urmeze un ideal de bună guvernare. Tyrion, cel puţin, este loial şi unui sentiment familial; în schimb poziţia lui Varys faţă de autoritatea regală este simplă: puterea constituită este singurul obstacol între haos şi ordine. Iar Varys, eunucul, dispreţuit de majoritatea concetăţenilor, va face tot ce este posibil că lumea să continue să fie guvernată de reguli.

Chiar dacă ar fi exagerat să vorbim de o abordare raţional-legală, familia Lannister este de departe cea mai modernă familie nobiliară. Deşi deviza lor oficială este „Auzi-mă cum rag ca un leu” mult mai populară este cea neoficială: „Un Lannister îşi plăteşte mereu datoriile”. Deşi Lannisterii sunt buni războinici şi comandanţi de oaste, expresia este mai degrabă burgheză: un nobil îndeplineşte o datorie, doar negustorii plătesc. Patriarhul familiei, Tywin Lannister a fost, cu mult înaintea evenimentelor din serie şi vreme de mulţi ani, „mâna regelui”, conducând cu iscusinţă în pace şi prosperitate. El pare să îşi ia deviza în serios: chiar dacă, asemeni celorlaţi lorzi, nu este excesiv de loial regilor, el este cel puţin loial aliaţilor. Asta în timp ce Robb Stark îşi trădează logodnica şi fraţii Baratheon se trădează unul pe altul.

Soldaţii Lannister par în mod deosebit cruzi iar regina mamă, regele Joffrey şi tatăl ne-recunoscut al regelui sunt printre cele mai intens negative personaje. Dar armata lui Tywin nu devastează capitala şi Tywin însuşi obiectează la unele crime de război ca fiind inutile. Într-un fel, Lannisterii nu se bazează weberian pe o anume legitimitate ci, machiavelic, încearcă să acceseze orice sursă de putere şi legitimitate disponibilă.

Andrei Tiut