… aş dori ca susţinătorii mei să nu dispere ci să spere că peste rezultatele lor limitate eu voi veni puternic din urmă şi voi face o magie. Dar cum să fac asta? Că mesaje puternice şi hotărâte am mai dat, iar apropiaţii mei şi mai şi.

Ei bine la marginea ecosistemului ce creşte în umbra mea sunt nişte oameni care nu iau foarte în serios scenariile acestea. Sunt băieţi buni şi fete bune, cred în mine sau cel puţin sunt obişnuiţi cu omnipotenţa mea. Dar au prostul obicei de a deconstrui şi decoda mesajele mele şi văd transparent intenţiile şi nevoile.

Le este uşor să facă asta deoarece mesajul meu a fost inevitabil calibrat spre media susţinătorilor; iar ei fie au o cultură politică mai subtilă fie sunt pur şi simplu mai detaşaţi. Ei nu se mai uită de mult doar la mesajul meu oficial ci au semnele şi sursele lor pe baza cărora decid ce să creadă şi ce nu.

Ia să le bruiez eu puţin frecvenţa. Să îmi complic puţin comportamentul cât să îi bag în disonanţă cognitivă. Să bag chestii pe surse, dar nu explicit, doar cât să îi tulbur. Să arunc o cheie franceză în mecanismul atât de delicat al detaşării lor.

Adică, să nu uităm cine suntem. Eu sunt cel ce nu a fost niciodată învins… iar ei sunt cei ce ştiu asta. Aşa că pe măsură ce alegerile se apropie şi sistemul lor de repere se tulbură creşte presiunea ca ei să revină la vechile certitudini: bă, lasă că are bătrânul matelot un as în mânecă.

Iar eu obţin încrederea unor persoane relativ independente. Şi zilele astea, independenţa este o marfă rară şi scumpă. Nu poate fi cumpărată cu Mastercard.

Andrei Tiut