Crin Antonescu: o suită de victorii phyrice Răspunde


Acum că dl Antonescu se dă la o parte în fața celui pe care el însuși l-a adus în partid, merită să facem un pas înapoi și să ne uităm puțin la ciudata sa carieră politică.

Ca politician dl Antonescu a decolat lent. Dincolo de mandatul pasabil la Tineret și Sport, dl Antonescu și-a decis destinul politic în momentul în care a ales să se opună principalului politician al momentului, Traian Băsescu. Pentru cine nu mai ține minte, momentul Antonescu precede momentul Tăriceanu.

Efectele nu au apărut imediat. Populația era sub vraja pozitivă a lui Traian Băsescu, iar PNL era vrăjit la modul negativ, adică înghețat de teamă. Astfel, deși dl Tăriceanu avea o majoritate fragilă în partid – și uneori nici aceea – scaunul său de premier (și, implicit, de președinte de partid) a fost nici o clipă în pericol. Dl Antonescu a fost nevoit să arate înțelepciune politică și să critice politicos (o, atât de politicos) din interior.

Odată ajuns la conducerea PNL dl Antonescu s-a văzut la conducerea unei opoziții mici și irelevante. Situația se schimbă când PSD părăsește guvernul, făcând ca opoziția să aibă majoritate în Parlament. Și aici apare prima sa mare victorie politică: proiectul Iohannis. PNL, un partid mic și oarecum izolat prin conflict cu celelalte partide produce candidatul Parlamentului la postul de prim-ministru.

La peste un an din acest moment, trecând peste eșecul de a transfera suficiente voturi către Mircea Geoană și peste alianța controversată cu Partidul Conservator, dl Antonescu co-fondează Uniunea Social Liberală. Nu USL în sine este victoria, ci principiul parității. În realitate, paritatea nu a fost respectată nici în alegerile locale și nici în cele generale. Dar principiul a fost suficient de puternic cât să urce PNL la ~25% în puterea locală, în Parlament și, pentru o vreme, în preferințele alegătorilor.

Dar să nu ne grăbim. În prima parte a lui 2012 PNL forțează „amical” PSD să se alăture grevei parlamentare și tot PNL îl atrage de partea sa pe dl Frunzăverde, dând un semnal al vremurilor ce vor urma. Aceste evenimente au contribuit, în mod argumentabil, la căderea guvernului Ungureanu și instaurarea guvernului Ponta.

Apoi vine suspendarea care nu este o înfrângere politică a USL ci mai degrabă o angrenare a populației într-un război de tranșee, care duce la înghețarea intenției de vot. Apoi vin alegerile din decembrie și odată cu ele, ultimul gest de forță al d-lui Antonescu: ne-acceptarea UDMR ca partener de guvernare.

*

De ce nu a avut dl Antonescu șansa de a deveni președinte? Poate tocmai din cauza carierei sale atipice. Cariera d-lui Băsescu, spre exemplu rămâne tipică, deși extraordinară. Dl Băsescu are un moment de străpungere în care devine favoritul electoratului (după alegerile din 2004), gestionează corect și întărește acest moment, își întărește partidul și se bucură de câteva așezări favorabile ale timpului istoric.

Prin contrast, dl Antonescu nu devine niciodată politicianul de suflet al majorității românilor. Nu apucă să construiască un partid puternic în spate. Și nu prea beneficiază de conjuncturi natural favorabile (criza economică fiind favorabilă întregii opoziții). Eficiența sa politică este cu atât mai spectaculoasă.

Dl Antonescu preia de la înaintașii săi din PNL și aduce la noi culmi de eficiență ceea ce numeam la un moment dat tehnica „așteptatului la cotitură”. El stă răbdător până când adversarii sau prietenii arată un punct sensibil și apoi apasă fără ezitări acest punct. Este calea minimei rezistențe dusă la excelență și transformată în crez de acțiune. Printre politicienii de nivelul său, dl Antonescu înțelege probabil cel mai bine cum funcționează societatea românească. 

Domnul Antonescu și-a atins vârful de formă undeva în prima parte a lui 2013. În acel moment, societatea aștepta de la el acțiune și nu așteptare sau oratorie. Timpul nu a mai avut răbdare. Și, tot din acel moment, dl Antonescu a făcut o serie de greșeli. A ieșit prea mult în față și a lăsat/forțat prea puțin miniștrii săi să vină și să explice care este contribuția PNL la guvernare. A jucat între Victor Ponta și Liviu Dragnea, sperând poate să devină un fel de arbitru între aceștia. Când întreg PSD-ul i-a transmis să își bage mințile în cap dl Antonescu s-a panicat (poate pe bună dreptate) și a decis ruperea USL. Pe care – putem spune acuma – a executat-o greșit.

Este prematur să fim siguri, dar mi se pare că nici rapprochement-ul cu PDL nu este executat corect. Nu alianța în sine este problema, și poate nici potențiala fuziune. Ci faptul că alegătorii au votat ceva seara și dimineața s-au trezit că votaseră altceva. O fraudă morală suficient de simplă încât să nu poată să scape nici unuia dintre alegători.

Am scris cândva că pe dl Antonescu îl paște mediocritatea. Prin gestul de retragere, chiar dacă poate mai dorește o revenire, dl Antonescu a dovedit că poate evita acest destin. Dl Antonescu rămâne, însă, primul lider după Radu Câmpeanu care lasă partidul mai jos decât l-a preluat. Dacă predarea ștafetei va readuce partidul undeva peste 20%, atunci probabil i se va trece cu vederea. Dacă nu, nu.

Andrei Tiut

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s