Pe vremuri am avut un coleg de apartament; să-i zicem C. C era o personalitate destul de impunătoare, în sensul că avea o bună părere despre el și o manifesta mereu, deși nu neapărat agresiv. Printre altele ne-a spus că este „sufletist”.
Într-o zi C s-a mutat în alt apartament. Relația noastră fiind bazată pe încredere, a rămas stabilit să își plătească partea la facturi pe măsură ce acestea ajung. O vreme a plătit, pe urmă a început să amâne. Celălalt coleg de apartament a avut cu el niște discuții mai puțin amabile. C s-a simțit jignit. „Eu nu accept să mai plătesc dacă sunt tratat astfel. Dacă aveți ceva de obiectat, considerați că astfel sunt răsplătit pentru că eu am re-negociat în jos contractul cu proprietarul”.
Mi-am adus aminte de C, primind pe rețelele sociale articolul recent al doamnei Tocilă:
Acum, patriotismul meu s-a restrâns la arealul în care trăiesc de-o viață. Ba mai mult, nu mă mai identific cu neamul în sine. Mi-e greu să mă mândresc acum cu ceea ce a devenit România, și mult mai greu mi-ar fi să fac orice fel de sacrificiu pentru ea. Simt că nu-i mai datorez nimic, pentru binele pe care mi l-a făcut, am plătit cu ani de dictatură și cu ultimii 24 de ani de ”libertate”, ani în care mi-am văzut viața trecând, făcând slalom printre speranțe și deziluzii crunte. […]
Pentru ei să moară copilul meu? Pentru trântorii, bețivii, analfabeții, obraznicii ce dau interviuri în loc să-și scoată glodul din casă, pentru ca tot cocalarul să-și păstreze dreptul de murdări țara din vest în est, din nord în sud? Pentru ca maneliștii să aibă cui închina behăieli de jale? Pentru miliardarii de carton, pentru oligarhi, pentru Ponta, Năstase, Iliescu, Voiculescu, Dușa, când ăștia ar preda țara la cheie sau ar fugi care-ncotro?
Două observații înainte sa continui. Pot exista motive foarte bune pentru a nu merge la război. Dar printre aceste motive nu se numără faptul că ai pierdut alegerile. Pot, de asemenea, înțelege ezitările unei mame pentru care viața copilului e mai presus de orice. Dar hai să nu facem din drama umană o virtute politică.
Doamna Tocilă este printre cei care au petrecut mult timp spunându-ne ce este bine și este rău. Nu pentru un caz restrâns (cum fac și eu). Ci pentru țară. Și nu a făcut asta ca un expert în politici publice ci ca un cetățean preocupat. A avut, deci, o poziție implicit patriotică. Iar acuma, când patria vine și îi bate (simbolic și imaginar) la ușă, spune: nu sunt acasă, patria nu mai este casa mea. Serios? Serios??
Ca și C din exemplul meu, dna Tocilă își renegociază contractul (social) post factum. Dacă România este scumpă, dacă nu îi oferă cât merită, ea și cu familia ei puteau pleca în altă patrie. Puteau să spună: Românie, votează ca mine sau plec. Dacă nu au spus, atunci acceptă societatea așa cum este ea.
Mie nu îmi place patriotismul în timp de pace. Acolo unde lumea e complexă, patriotul de pace o reduce la două grupuri: ai noștri și dușmanii. Dar pot să îl respect dacă își păstrează combativitatea și la greu. Dacă nu, nu.
Ca să închei într-o notă optimistă, nu, nu va trebui să ne batem cu rușii prin Moldova. Unul din factorii care țin pericolul este tocmai populația civilă ucrainiană. Se estimează că, odată armata ucrainiană înfrântă, Rusia ar găsi cu dificultate (sau deloc) resurse pentru o pacificare eficientă a teritoriului Ucrainei. Moment bun să ne întrebăm: cum ar fi dacă toți ucrainienii – sau poate toți pământenii – ar gândi ca doamna Tocilă?
Andrei Tiut
Civitas Politics 
Ți-ai găsit și tu pe cine să biciuești ritualic!
ritualic?
omu’ are dreptate!
Bine aleasă fotografia…
„Doamna Tocilă este printre cei care au petrecut mult timp spunându-ne ce este bine și este rău[…] pentru țară.[…] A avut, deci, o poziție implicit patriotică.”
Acesta este un sofism clasic, o judecată calpă, un silogism incomplet şi… fals. Doamna Tocilă a făcut „educaţie civică” în mod public din cele mai subiective motive, la fel cum facem, în realitate, toţi: intenţionăm să modelăm societatea conform caracterelor şi intereselor noastre tocmai pentru a ne fi nouă bine. Niciun dram de altruism, nici vorbă de vreun patriotism, în comportamentele noastre moralizatoare.
„… dna Tocilă își renegociază contractul (social) post factum. Dacă România este scumpă, dacă nu îi oferă cât merită, ea și cu familia ei puteau pleca în altă patrie. Puteau să spună: Românie, votează ca mine sau plec. Dacă nu au spus, atunci acceptă societatea așa cum este ea.”
Şi aici uzaţi de un sofism primitiv: porniţi de la premisa că România (personificată) şi-ar fi respectat „contractul” semnat cu doamna Tocilă (cu fiecare dintre noi). Or, tocmai asta vă explica destul de clar jurnalista: România nu este un „contractant” de bună credinţă şi nu are dreptul la contraprestaţia contractuală. A o apăra cu arma în mână, în orice fel, înseamnă a plăti un preţ pentru un bun sau un serviciu pe care nu l-ai primit.
Pe de altă parte, „spunându-ne ce este bine şi este rău […] pentru ţară”, doamna Tocilă tocmai asta a făcut: i-a spus României că va veni o vreme când îşi va aroga dreptul de a o trage la răspundere, de a o pedepsi şi a nu o mai recunoaste drept „partener” de contract (asta ca să rămânem în termenii alegoriei dumneavoastră), nu pentru că România a agresat-o verbal (ca în exemplul cu care încercaţi să faceţi paralelă) pe doamna Tocilă, ci pentru că România nu şi-a respectat prestaţia contractuală obligatorie, prevăzută în Constituţie şi în legile naţionale şi internaţionale după care ar trebui să se deruleze „contractul”.
Chestiunea cu „plecatul în altă patrie” – un infantilism şovin, în fapt – este afectată de dublu standard: ian, să plece în altă patrie aceia care, peste ani, strâmbi şi gusaţi în judecăţile lor, au pervertit această patrie!
Textul dumneavoastră, deşi caduc, afectat fiind de superficialitate raţională şi gravă incompetenţă a criticii, are, totuşi, meritul de a face clar, viabil, rezonabil, punctul de vedere al doamnei Tocilă!
Vă rog să mă scuzaţi dacă v-am inoportunat! Am făcut-o dintr-un exagerat spirit al echivalenţei!
quasi-corect, dacă nu v-ați folosi și dvs. de sofisme…
Cred că o dezbatere pe tema dată de AT implică ori un răspuns scurt, ori o întreagă argumentație în fel și chip…
Din nefericire, nimeni nu se străduiește să vadă problema mai departe de enunțul ei…
Cum spuneam într-un comentari pe site-ul AT, repet: «…Omul fără rădăcini și-avere (un pătrățel de pământ, cu o bojdeucă pe el!) e cu mult mai ușor de utilizat, folosit ca o unealtă, un sclav modern care trăiește cu iluzia propriei libertăți…»
A pune problema cu «ce mi-a dat mie țara asta, România, ca să-mi pretindă s-o apăr?», asta e… copilărie, de fapt e… adolescenție 🙂 …
Țara suntem noi, cei ce ne-am născut și trăim unde ne-am născut…
N-am ales unde să ne naștem,ce părinți să avem…
România nu este PSD, cu tot ce înseamnă el, nici măcar PDL, PMP ori Elena Udrea sau Băsescu… și, dacă se reduce problema la spectrul politic, uitând (voit sau nu) realizările meritorii ale intelighenției românești, ceva nu e-n regulă…
Dacă, născut, crescut, educat, trăit în România, refuzi s-o aperi, la nevoie, în fapt refuzi să te consideri român, deci… e bine pusă concluzia: du-te în altă parte, unde crezi că ești binevenit și fă ca… Octavian = luptă pentru noua patrie, dacă ți-o cere…