La zece ani de la aderarea la NATO, o întrebare încă rămâne încă fără răspuns: Ce ar fi fost dacă România nu ar fi aderat la Alianța Nordatlantică? Ce s-ar fi întâmplat dacă România nu ar fi ales să se alăture celei mai de succes alianțe politico-militare din Europa? În ce poziție strategică s-ar fi găsit România dacă nu ar fi fost membră a Alianței? Acestea sunt întrebări legitime care trebui puse, mai ales în contextul crizei din Ucraina, și care ne vor ajuta să înțelegem rațiunile pentru care România a ales să devină membru NATO și să aibă un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii.

Acesta este un exercițiu de istorie și de strategie contrafactuală – pe cale de consecință este atât un demers intelectual cât și un exercițiu de imaginație – ce-i drept unul care se bazează pe fapte, dar privite dintr-un alt unghi.

Procesul de aderare al României la NATO a fost unul sinuos, cu multe puncte de inflexiune și  momente de cumpănă. Dacă în acele momente alte decizii ar fi fost luate decât cele care au dus în final la aderarea la NATO sau dacă evenimentele ar fi luat altă turnură, atunci România nu ar fi devenit membru al Alianței Nordatlantice.

Astfel, e greu de crezut că România ar mai fi fost un candidat serios al integrării euroatlantice dacă „mineriada de la Costești” din 1999 s-ar fi transformat într-o lovitură de stat. Eșecul aderării la NATO „în primul val”, în 1997 la summit-ul alianței de la Madrid ar fi putut descuraja România să continue procesul de aderare la alianță, în ciuda îndemnurilor președintelui american Bill Clinton de „stay in the course, stay in the course”. Dacă România s-ar fi opus operațiunii Allied Force din 1999, împotriva Iugoslaviei, și nu ar fi cooperat cu NATO, aderarea la alianță ar fi fost incertă. Alternanța la guvernare din 2000 a reprezentant un punct de inflexiune pentru procesul de integrare euroatlantică – dacă guvernul condus de Adrian Năstase nu ar fi continuat reformele cerute de prcesele de aderare la NATO și UE, România nu ar fi devenit membră a celor două organizații.

România-URSS: O despărțire grea și un viitor incert

Contextul internațional și situația politică internă. Chiar dacă pare anacronic, un viitor alături de URSS și mai apoi Federația Rusă după Revoluția din 1989, nu este un scenariu politic și strategic greu de imaginat. Cei care au preluat putere în urma prăbușirii regimului comunist și a eliminării lui Nicolae Ceaușescu erau fie apropiați Moscovei, fie priveau cu admirația procesele de Glasnost și Perestroika care aveau loc în URSS. Nu erau anticomuniști, ci doreau un „socialism cu față umană”. Aceștia erau în mare membrii de rangul doi sau trei ai elitei politice comuniste și tehnocrați implicați în administrarea economiei socialiste. Atenție, chiar dacă regimul comunist se prăbușise, societatea românească nu era încă pregătită să renunțe la moștenirea comunistă, iar redescoperirea multipartidismului și a politicii democratice erau procese care abia debutau la începutul anilor ’90.

Pentru cei care controlau politica românească la începutul lui 1990 dispariția regimurilor comuniste din Europa, dublată de prăbușirea eșafodajului instituțional internațional care le susținea – Tratatul de la Varșovia și CAER – a creat percepția unui vid de putere. Pentru prima dată după 40 de ani România era în afara unui sistem de alianțe care să-i garanteze securitatea. România era percepută ca un stat paria pe plan internațional, în parte din cauza politicilor practicate de regimul Ceaușescu în anii ’80, dar și a celor puse în practică de noua putere de la București. Izolarea politică din ani ’80 era dublată și de o izolare economică – plata în avans a datoriei externe de către România a însemnat și ruperea contactului cu piețele și instituțiile financiare internaționale.Valul de simpatie externă generat de Revoluția din 1989, a fost irosit în prima parte a anului 1990 prin incapacitatea de a gestiona tranziția la un regim democratic.

În ciuda încheierii Războiului Rece și a declinului relativ al URSS de la începutul anilor, occidentul și Statele Unite nu se grăbeau să umple vidul de putere din Europa Centrală și de Est. Prudența americană și occidentală în a oferi perspective euroatlantice clare statelor foste comuniste se datora unui context strategic și politic fluid în Europa la începutul anilor ’90, definit de declinul URSS și tentativele lui Mihail Gorbaciov de a reforma sistemul sovietic.

Pătrunderea NATO în fosta sferă de influență sovietică din Europa ar fi avut potențialul să fie interpretată ca o mișcare agresivă și să compromită atât dezghețul cu Moscova, cât și programul de reforme al lui Gorbaciov. Evoluțiile din Europa Centrală și de Est, deși încurajatoare, nu garantau, la momentul respectiv, un deznodământ „fericit” pentru arhitectura de securitate a Europei. Fostele state comuniste vor trebui să aștepte perioada 1993-1994 pentru ca SUA și aliații săi să formuleze o politică coerentă în ceea ce privește Europa Centrală și de Est și asta numai după ce Polonia, Cehia și Ungaria au „forțat ușa NATO”.

Deși România a fost un aliat problemă al URSS-ului în cadrul Tratatului de la Varșovia, în primii ani după Revoluția din 1989, Bucureștiul a încercat să bună bazele unei relații politice și de securitate strânse cu URSS. Dispariția Uniunii Sovietice pe 25 decembrie 1991 și presiunea opoziției din România pune capăt acestor eforturi de re-apropiere. România reia în 1990 programe de cooperare cu URSS care fuseseră abandonate încă din anii 60, pentru pregătirea la Moscova, în instituții sovietice, a diplomaților și ofițerilor. Dintre toate statele membre ale fostului bloc comunist România a fost singura țara care a sprijinit inițiativele URSS de păstrare, chiar și într-un format limitat, a Tratatului de la Varașovia și a CAER. Mai mult, cu puțin timp înainte de disoluția Uniunii Sovietice România a negociat și semnat un tratat de prietenie cu Moscova. Un articol din acest tratat prevedea că:

România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptate una împotriva celeilalte.

Numai prăbușirea URSS la sfârșitul anului 1991 a pus capăt eforturilor românești de a construi o relația strânsă cu „marele vecin de la răsărit”.

În ciuda dispariției URSS în 1991, România a căutat în continuare să construiască o relație strânsă cu Moscova, concomitent cu procesul de integrare euroatlantică. Astfel, după multe negocieri în 1996 aproape că este parafat tratatul de bază româno-rus. Tratatul nu a mai fost parafat deoarece nu menționa problema tezaurului și nu denunța pactul Ribbentrop-Molotov. De-abia în 2003 tratatul de bază româno-rus a fost semnat și ratificat, în contextul aderării procesului de aderare la NATO și UE.

România alături de URSS/Rusia.Un parteneriat strategic sau o alianță cu URSS și, mai târziu, cu Federația Rusă ar fi însemnat încetinirea reformelor democratice și a celor economice. În absența reformelor politice și economice cerute de procesul de aderare la NATO și la Uniunea Europeană, e greu de crezut că s-ar fi putut face o tranziție reală de la un regim pluralist. Dezinteresată de o posibilă aderare la NATO, România nu ar fi fost interesată nici de o potențială aderare la Uniunea Europeană – un proces care necesita un set de reforme mult mai complex decât cel de aderare la NATO.[i] E destul de probabil ca regimul politic românesc să fi evoluat, în absența ancorării acestuia în cadrul instituțiilor occidentale,  spre un regim mixt, care la suprafață să dea impresia unei democrații liberale, dar să mascheze un regim oligarhic, cu unele tendințe spre autoritarism și cu o elită politică cleptocratică. Pe alocuri România ar semăna mai mult cu un stat fost-sovietic decât cu un stat european: drepturile fundamentale nu ar fi respectate, pluralismul politic ar fi doar simulat, alegerile ar fi trucate, statul de drept ar fi absent, etc.

Absența procesului de integrare euroatlantic ar fi afectat negativ dezvoltarea economică a României. Tranziția de la o economie centralizată spre una de piață s-ar fi realizat mult mai dificil și ar fi durat mult mai mult. Sectoarele ineficiente din economie nu ar fi putut fi reformate sau asanate cu succes. Investițiile străine ar fi fost mai mici în parte din cauza neîncrederii în capitalul străin, în parte din cauza nivelului de corupție ridicat și a impredictibilității legislative[ii]. Capitalul rusesc ar juca un rol important în economie, mai ales în cadrul industriilor petroliere și energetice – Petrom ar fi deținut de Gazprom sau Lukoil, de exemplu. Băncile rusești ar avea de asemenea o prezență semnificativă pe piața românească în timp ce capitalul occidental ar fi avut o prezență minimă într-o Românie care nu ar fi membră NATO sau UE.

Pe plan extern România ar fi devenit cel mai probabil un satelit rusesc, un pivot al Federației Ruse în Balcani și Centrul Europei,  o „alternativa” la o Polonie integrată în NATO și UE. România ar fi menținut relații detensionate cu occidentul, dar nu ar căuta să se integreze în cadrul acestuia. Relația cu SUA ar fi fost una distantă – poate cu un singur moment de apropiere, generat de 11 septembrie 2001 – Bucureștiul cooperând cu Washington-ul pentru combaterea terorismului, atât cât să nu ridice semne de întrebare că nu ar fi un membru responsabil al sistemului internațional.

În Balcani și Europa Centrală și de Est România s-ar fi opus intereselor americane și occidentale, iar în cadrul organizațiilor internaționale – ONU, OSCE – s-ar fi situat pe aceleași poziții ca și Federația Rusă. Folosind vechea retorică comunistă a „respectării suveranității și independenței statelor și a neimplicării în afacerile interne” România s-ar fi opus intervențiilor SUA și aliate din fosta Iugoslavie sau din Irak – mai ales după războiul din 1991. Este foarte probabil ca România să nu participe la misiuni de menținere a păcii sub egida ONU sau dacă participă, ar desfășura numai contingente simbolice.

Relațiile cu vecinii ar fi fost dominate de neîncredere și tensiune, mai ales că unii dintre ei ar fi membrii NATO. Cea mai problematică relație ar fi cea cu Ungaria, care ar fi caracterizată de tensiuni legate de respectarea drepturilor minorităților naționale. Faptul că vecinii României – Ungaria și Bulgaria – ar fi membrii ai NATO ar crea un climat de suspiciune reciprocă la nivel regional. În absența integrării euroatlantice, Uniunea Eurasiatică ar fi alternativa preferată de Românie pentru a-și proteja interesele.

Concluzie:

Câteva elemente fundamentale au împiedicat România să încheie o alianță cu URSS și mai târziu cu Federația Rusă.

• Declinul accelerat al URSS și disoluția sa, declin care după dispariția Uniunii Sovietice, s-a transferat asupra succesorului acesteia – Federația Rusă.
• Rusofobia atât a unei bune părți a elitei politice românești, cât și a cetățenilor, care nu au uitat că regimul comunist a fost impus prin forță de către URSS. Adepții unei relații strânse cu Uniunea Sovietică și apoi cu Federația Rusă s-au găsit în minoritate, deși au putut influența ritmul reformelor necesare procesului de integrare euroatatlantică. Bagajul istoric era mult prea mare pentru a se putea refonda o alianță româno-rusă iar interesele comune nu prea existau.
• Avantajele modelului occidental în raport cu perspectivele oferite de URSS și de Federația Rusă. Identificarea unor interese comune cu SUA, NATO și UE la nivel internațional și regional a înleznit aderarea României la aceste instituții.
• Formarea unui consens la nivelul întregii elite politice privind prioritatea aderării la NATO și la UE.
• Rolul opoziției în primele zile ale democrației românești, care deși slabă, a fost destul de puternică, astfel încât să nu permită FSN-ului să ia decizii de politică externă de unul singur.
• Exemplul și competița celorlalte state din blocul comunist, care se apropiau rapid și cu succes de occident.
• Existența unui grup de tehnocrați, care activau în institutele de cercetare înființate în timpul regimului comunist, care au pledat pentru aderarea la NATO și UE.
• Impactul războaielor din fosta Iugoslavie și conflictul din Transnistria asupra României.
• Încheierea în 1997 a unui parteneriat strategic cu Statele Unite.

George VIŞAN

[i] Pentru statele foste comuniste procesele de aderarea la NATO și UE s-au derulat în paralel.

[ii] Corupția și instabilitatea legislativă afectează mediul economic în România în prezent, dar aceste fenomene ar fi mult mai grave în absența reformelor necesare aderării la UE și NATO.