România și NATO: Ce ar fi fost dacă? (I) 6

resize-of-2004-nato-drapel

La zece ani de la aderarea la NATO, o întrebare încă rămâne încă fără răspuns: Ce ar fi fost dacă România nu ar fi aderat la Alianța Nordatlantică? Ce s-ar fi întâmplat dacă România nu ar fi ales să se alăture celei mai de succes alianțe politico-militare din Europa? În ce poziție strategică s-ar fi găsit România dacă nu ar fi fost membră a Alianței? Acestea sunt întrebări legitime care trebui puse, mai ales în contextul crizei din Ucraina, și care ne vor ajuta să înțelegem rațiunile pentru care România a ales să devină membru NATO și să aibă un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii
Acesta este un exercițiu de istorie și de strategie contrafactuală – pe cale de consecință este atât un demers intelectual cât și un exercițiu de imaginație – ce-i drept unul care se bazează pe fapte, dar privite dintr-un alt unghi.

Procesul de aderare al României la NATO a fost unul sinuos, cu multe puncte de inflexiune și momente de cumpănă. Dacă în acele momente alte decizii ar fi fost luate decât cele care au dus în final la aderarea la NATO sau dacă evenimentele ar fi luat altă turnură, atunci România nu ar fi devenit membru al Alianței Nordatlantice. More…

Reclame

Avem torționari în civil printre noi! 2

61369640

Știrea care „a zguduit” în această vară spațiul public românesc, până la protestele din Piața Universității, a fost indentificarea fostului comandant al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vișinescu, în vârstă de 88 de ani. În ciuda cancanului mediatic creat în jurul acestei informații, importanța deconspirării lui Vișinescu nu poate fi subestimată: acesta este responsabil de uciderea sau toturarea sălbatică a lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și a altor oponenți ai regimului comunist, într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria României.

Alexandru Vișinescu a fost comandantul celei mai letale închisori comuniste din istoria României, Râmnicu Sărat, face parte dintr-un „lot” de 35 de torționari comuniști care sunt încă în viață și care mai pot fi trași la răspundere pentru faptele lor. A reușit să „se ascundă în văzul lumii” pentru o perioadă îndelungată de timp, deși comunismul a căzut și a fost formal condamnat de statul român. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (I) 3

În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegerile locale, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.

În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se înceracă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.

Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat. More…

Principi şi baroni în congresele partidelor româneşti 1

King_Charlemagne_receiving_the_Oath_of_Fidelity_and_Homage_from_one_of_his_great_Feudatories_or_High_Barons

Cazul PSD este cel mai simplu, întrucât acest partid nu are congres. Astfel problema principilor şi a baronilor este sinonimă problema controlului pe care Victor Ponta îl are în partid, temă despre care am mai scris.

În cazul PNL situaţia este mai complicată. Unele gesturi ale lui Crin Antonescu îl pun pe acesta în tabăra principilor, altele în a baronilor. Ca natură a puterii, dl Antonescu rămâne un principe; poziţia sa se bazează pe popularitatea naţională şi pe abilitatea de a fi construi un proiect politic (din nou) naţional. Pentru a explica ezitările sale merită să insistăm că, deşi problemele principilor în partidele proprii pot fi asemănătoare, ei nu sunt deloc obligaţi să se alieze în toate lucrurile. În cazul de faţă, puterea în partid este consolidată. Dl. Antonescu, astăzi, este PNL. Ori, uităm adesea că PNL este în fapt un UDMR românesc. Altfel spus, îşi securizează electoratul printr-un discurs bazat pe principii dar, în acelaşi timp, fiind un partid junior în majoritatea parlamentelor, manifestă o extremă flexibilitate şi abilitate de negociere. Deocamdată, deci, dl. Antonescu a ales o poziţionare care maximizează interesele PNL şi nu ale castei principilor. Astfel, PNL/ Antonescu vor fi în continuare loiali USL în anumite privinţe în timp ce în altele vor avea propria lor părere. Cum menţinerea lui Crin Antonescu ca prezidenţiabil depinde de onorarea unor promisiuni, presupun că partidul se va comporta parolist faţă de ideile forţă ale USL şi creativ faţă de ce nu este inclus în punctele fundamentale ale Uniunii.

Cazul PDL este mai puţin complicat decât pare, căci marile tabere sunt de natură baronială. Despre Vasile Blaga nu are sens să insist, aici avem consens. În cazul Elena Udrea, care dă loialitate către şi primeşte loialitate dinspre principele Băsescu, merită insistat puţin. Dna Udrea are cu siguranţă calităţile unui politician care ar fi putut combate la nivel naţional. More…

O pledoarie pentru o nouă Constituţie Răspunde

Actualul regim constituţional din România, instituit în anul 1991 şi revizuit marginal în anul 2003, conţine o serie întreagă de idiosincrazii ideologice tributare mentalităţii gorbacioviste a FSN şi  o sumă de imperfecţiuni, incoerenţe şi ambiguităţi, în special la nivel instituţional, care şi-au revelat neajunsurile în ultimii 20 de ani.  Din acest motiv, o nouă Constituţie – şi nu doar o nouă revizuire a documentului parentat de Ion Iliescu şi Antonie Iorgovan, care în parte nu face decât să corecteze o revizuire anterioară care s-a dovedit proastă, aşa cum doreşte preşedintele Traian Băsescu şi actuala coaliţie de la putere – constituie demersul necesar pentru a soluţiona problemele de fond puse de actul constituţional din prezent. Adoptarea unei noi Constituţii înseamnă convocarea unei Adunări Constituante, care să îşi desfăşoare lucrările în paralel cu Parlamentul, până la ratificarea şi intrarea în vigoare a noului regim constituţional.

More…

Campania „Nu ne vindem ţara” II 6

Când credeai că nimic nu te mai poate surprinde, citeşti în ziarul Pravda, adică Adevărul în limba română, cum domnul Florin Iaru – un veteran atât al „Glorioasei Revoluţii” din decembrie ’89 cât şi al represiunii din Piaţa Universităţii din ’90 – se face ecoul lui Victor Ponta, liderul cheguevarist al PSD, şi declanşează în mod poetic campania „Nu ne vindem ţara II”!… „O ţară care îşi vinde resursele este condamnată la subdezvoltare”, conchide sapienţial domnul Iaru, aceeaşi persoană cu domnul Iaru care, cu alte ocazii, susţinea „criogenizarea” ecologică întru eternitate a munţilor, apelor şi câmpiilor patriei. Nici aşa, nici pe altminteri, cu alte cuvinte. More…

România nu e de vânzare!? Dilemele și semnificațiile unui slogan. 4

O posibilă ipoteză ar fi că cei care refuză acum capitalismul și piața liberă în România se simt dezamăgiți de acestea. Și acest lucru nu e de mirare, dacă luăm în considerare faptul că un tânăr manifestant din piață născut, să spunem în 1990, în timpul unei crize economice[iii], a fost forțat să-și trăiască o parte din copilărie în timpul unei alte crize economice, 1997-2000, și este forțat în 2012 să-și vadă debutul profesional compromis de o criză economică și financiară, care pare să nu se mai termine – 2008-201?. Frustrarea față „capitalism” în acest caz pare justificată. More…

Despre dubla simbolistică politică a protestului în Piaţa Universităţii din Bucureşti 1

În istoria postcomunistă a României, protestul în Piaţa Universităţii din Bucureşti are o dublă şi puternică simbolistică politică. În acest loc din centrul capitalei, în primăvara anului 1990, s-a coagulat opoziţia democratică împotriva guvernului condus de Ion Iliescu, un guvern revoluţionar emanat din eşaloanele doi şi trei ale aparatului comunist care a preluat puterea după căderea regimului. După luni de manifestaţii paşnice de nesupunere civică, acţiunile de protest ale opoziţie din Piaţa Universităţii au fost reprimate cu barbară violenţă de către forţele de ordine în colaborare cu miile de mineri, forţele paramilitare ale Frontului Salvării Naţionale aduse din Valea Jiului, care au descins în Bucureşti între 13-15 iunie 1990, provocând un adânc clivaj politic care a dominat până recent scena politică românească şi care persistă în memoria publică. More…

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989 1

Piaţa Operei, Timişoara, Decembrie 1989

Istoria politică post-comunistă a României, cu toate gravele şi numeroasele sale neajunsuri încă vizibile astăzi, nu poate fi înţeleasă şi evaluată fără o reexaminare radicală a mitului său fondator: aşa-numita Revoluţie anticomunistă din decembrie 1989. Deşi prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est după venirea la putere a liderului sovietic reformist Mihail Gorbaciov în 1985 nu urmează un tipar unic, cazul României este unul singular, neputând fi încadrat nici în formula schimbărilor de regim negociate între reprezentanţii Partidului Comunist şi reprezentanţii Opoziţiei civice care a caracterizat schimbarea de regim în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est şi, într-o măsură mai mică, Bulgaria şi chiar Albania, nici în formula resurecţiei naţionalismelor care a dus la decomunizarea şi totodată la disoluţia Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice.

More…

Fricile intelectualului român (ca ipoteză de lucru) 3

În cadrul unei dispute la TVR între susţinătorii şi oponenţii preşedintelui proaspăt demis l-am putut auzi pe dl Liiceanu făcând o afirmaţie extrem de surprinzătoare pentru un discurs raţional. Anume, susţinea domnia-sa, un ziar din Europa şi cu un alt ziar sunt împreună „ziarele din Europa”.

Nu încape îndoială că vorbitorul ştia că 1+1 dau întotdeauna 2, în timp ce în Europa sunt destul de multe ziare. Poate că era pur şi simplu nervos şi/sau obosit, astfel încât i-a scăpat o frază pe care s-a sfiit pe urmă să o mai retracteze.

More…