România nu e de vânzare!? Dilemele și semnificațiile unui slogan. 4

În puținele mele vizite din Piața Universității am auzit o scandare care mi s-a părut cel puțin bizară: România nu e de vânzare!. Acest slogan era scandat la fântâna din fața Universității de Arhitectură de către studenți și persoanele până în 35 de ani care particiapau la protest.

Acest slogan are cel puțin două chei de interpretare:

Transformarea ideologică: Piața Universității a fost considerată multă vreme drept locul simbolic al coagulării societății civile de centru-dreapta împotriva tentativelor de dominare a spațiului public de către moștenitorii Partidului Comunist Român – FSN, în mod special aripa condusă de Ion Iliescu. La începutul anilor 90 puterea FSN-istă a organizată o serie de contramanifestații, mai mult sau mai puțin violente, prin aducerea de muncitori de pe platformele industriale din jurul Bucureștiului – IMGB, Măgurele, Pipera. La cererile opoziției, formate din partidele istorice și protestatarii din Piața Universității de deschidere a sistemului economic (inițiativă privată, protejarea proprietății private, descentralizarea economiei naționale), FSN și muncitorii au replicat cu sloganul, devenit infam, Noi nu ne vindem țara!.

În 2012 tinerii români care s-au adunat în mod liber să protesteze în Piața Universității împotriva PDL și a lui Traian Băsescu scandează echivalentul infamului slogan din 1990: România nu e de vânzare!. Acest ultim fapt generează însă un paradox: de ce beneficiarii neți ai Revoluției Române din 1989 resping capitalismul și piața liberă? De ce unul din grupurile sociale cu o deschidere deobicei mai mare decât restul societății românești spre liberalism și economia de piață, le resping atât de vocal?[i]

Problema nu ține numai de un slogan, asociat în Piața Universității din 2012 cu proiectul minier  de la Roșia Montană, ci cu o serie întreagă de atitudini la care am fost martor în piață. Pe lângă sloganul România nu e de vânzare! am observat și un banner mare pe care scria Jos Capitalismul!, o pancartă pe care scria Jos Sclavia Salarială! precum și scandări și lozinci anti-FMI[ii] sau împotriva noului cod al muncii. În acest context, se poate susține că din punct de vedere simbolic, Piața Universității a evoluat, nemaifiind „monopolizată” de centru-dreapta, devenind și un spațiu al stângii post-moderne românești, de inspirație occidentală.

Mesajul anti-capitalist este întreținut și în afara Pieței Universității de platforme ideologice online, precum CriticAtac sau Indymedia. Intelectuali și militanți de stânga afiliați acestor platforme online încearcă sa dea protestelor din Piață un pronunțat caracter anti-capitalist. Opoziția față de economia de piață, și în special față de privatizarea totală și/sau parțială a ultimelor companii de stat sau a anumitor servicii publice/bunuri publice, limitarea anumitor drepturi sociale, față de polarizarea socio-economică a societății – apar și în numeroasele manifeste care au fost scrise de diferitele grupuri care protestează în Piața Universității sau de suporterii acestora: Doleanțele unui mahalagiu inept, De ce nu ajunge să strigăm „Jos Băsescu”, „Alegeri anticipate”, „Demisia”?, Rămăşiţele zilei (de 16 ianuarie) şi ale anului în Bucureşti, Declarația CriticAtac – democrație, drepturi, egalitate și Manifestul Ultrașilor.

O posibilă ipoteză ar fi că cei care refuză acum capitalismul și piața liberă în România se simt dezamăgiți de acestea. Și acest lucru nu e de mirare, dacă luăm în considerare faptul că un tânăr manifestant din piață născut, să spunem în 1990, în timpul unei crize economice[iii], a fost forțat să-și trăiască o parte din copilărie în timpul unei alte crize economice, 1997-2000, și este forțat în 2012 să-și vadă debutul profesional compromis de o criză economică și financiară, care pare să nu se mai termine – 2008-201?. Frustrarea față „capitalism” în acest caz pare justificată.

În această cheie interpretativă sloganul România nu este de vânzare! marchează eșecul simbolic al agendei reformiste care a luat naștere în anii 90 în Piața Universității. Transformările socio-politice din ultimii 20 de ani nu au fost destul de puternice ca să învingă sloganul Noi nu ne vindem țara!. Această ipoteză este confirmată de compoziția socială a protestelor din Piața Universității, pot fi identificate în principal două grupuri mari:  pe de-o parte pensionari și revoluționari – adică rentieri ai statului, studenți – persoane încă dependente din punct de vedere financiar.[iv] Mai rar printre protestatari membrii ai clasei de mijloc.

„Privatizarea” binelui public/a interesului comun

O altă cheie interpretativă mi-a fost sugerată de Cristian Andrei, căruia i-am împărtășit o parte din experiențele mele din Piața Universității.

Acesta mi-a argumentat că sloganul România nu e de vânzare!, nu se referă exclusiv  la o condamnare generală și ad-hoc a capitalismului sau a proprietății private, ci la condamnarea privatizării interesului comun, punerea incorectă în serviciul câtorva interese private a averii statului. În această perspectivă, sloganul nu are legatură cu discuția despre proprietatea privată, ci cu vămuirea binelui public de către grupuri de interese – pe scurt capturarea instituțiilor statului de către grupuri de interese speciale. O altă față a temei mogulilor pentru a termina citatul amicului meu.

Din această perspectivă sloganul România nu e de vânzare! capătă un nou înțeles. Protestul nu este îndreptat împotriva pieței libere și a inițiativei private, ci împotriva a ceea ce Ion Iliescu numea „capitalismul de cumetrie”. Adică acel mariaj incestos, practicat în România, între interesul politic de moment al unor partide și interesul economic îngust al unor grupuri speciale de interese. Aceste asocieri au marcat evoluția capitalismului românesc și au condus la privatizări oneroase și lipsite de transparență. În acest caz victima chiar a fost interesul public.

Un contra-argument la această ipoteză este, însă, contextul în care a apărut sloganul România nu e de vânzare!. Pe lângă banner-ul cu Roșia Montană, sunt pancarte, bannere și scandări cu un caracter vădit anti-capitalist. De asemenea, idei care sunt în contradicție cu principiile pieței libere și ale inițiativei private sunt prezente în diferitele manifeste ce au fost scrise de cei care protestează în Piața Universității în aceste zile.

În loc de concluzie:

Aceste două interpretări sunt parțiale și subiective. Conced faptul că poate am ratat multe din nuanțele Pieței Universității din 2012, dat fiind diversitatea de grupuri asociate și temele abordate de protestatari. Având în vedere aceste elemente sunt deschis și la alte interpretări ale sloganului  România nu e de vânzare!.

George VIŞAN


[i] Mai bine spus o parte a acestui grup.

[ii] Acestea din urmă pot fi încadrate  și la frustrări naționaliste.

[iii] Există date care sugerează că România a traversat în mai puțin de 25 de ani trei crize economice.

[iv] Am exclus în mod intenționat „ultrașii” și „tifosi” deoarece nu este un grup care să fie prezent mereu în Piața Universității. Manifestul ultrașilor reflectă de asemenea o atitudine anti-capitalistă: vrem să închideţi mall-uri şi să deschideţi fabrici – statul furnizor de locuri de muncă.

Anunțuri

4 comments

  1. Nu cred ca piata a fost atunci un spatiu de dreapta. A fost un spatiu reformist si pro-occidental. Ca si consecinta a modelului occidental vin si orientarea spre piata libera, etc.

    Cred ca fraza ta: „Piața Universității a evoluat, nemaifiind „monopolizată” de centru-dreapta, devenind și un spațiu al stângii post-moderne românești, de inspirație occidentală.” este in linii mari corecta si suficienta. Cuvintele cheie fiind „monopol” si „si”.

    Asa ca tu ai dreptate cu frustratii de capitalism. Cristi are si el dreptate, dar vorbeste de alt grup (partial suprapus?). Este in piata loc pentu toata lumea, inclusiv monarhisti, ecologisti, sustinatorii legii Cojocaru, romii rebeli (care contesta Partida Romilor), oponentii lui Mitica si – desigur! – extraterestri.

    De unde diversitatea asta? Teoria mea este urmatoarea: cei din piata sunt dintre cei ce s-au simtit lipsiti de putere in relatia cu o putere care refuza dialogul si invoca de fiecare data necesitatea absoluta (pe numele sau criza sau FMI). speranta lor este o resetare a politicii care sa le dea o sansa de a-si promova ideile. Ar fi extrem de misto daca cineva ar face o analiza calitativa acuma :).

    Si, pe urma, nu suntem 100 000. Daca incepem sa ne epuram, ramane piata goala. Piata este, dupa parerea mea, destul de sensibila la alegeri rationale.

  2. eu cred ca mesajul s-a pierdut pe parcurs in Piata, si a trebuit sa fie reinventat cumva. sloganurile acestea mi se par niste absurditati, si sincer cred ca oamenii care le scandeaza nici nu realizeaza ce vor, cum sa-si transpuna doleantele si mai mult decat atat, ce solutii vad/ propun.

  3. Pingback: A 26-a zi pentru România | Teologie pentru azi

  4. Salut, retorica dvs. e valabila pana la punctul in care te intrebi, „bine bine, dar in spatele doctrinei politice in numele si prin atributele careia se realizeaza actul de guvernare, ce este?” Iar experienta/ istoria ne-a aratat ca nu e nimic altceva decat ceea ce a fost intotdeauna, in orice forma de guvernare, in orice tip de organizare, statala sau nestatala: puterea. Puterea brutala, puterea subtila, puterea potenta, puterea asiguratoare a propriei bunastari sau puterea orgolioasa a impunerii propriilor idei – fie ele „idealuri” (in sens pozitiv sau negativ) sociale, economice, culturale sau politice; puterea obtinuta si conservata prin orice mijloace aflate la indemana, puterea de a decide pentru sine si pentru altii.
    Nu neg progresul, chiar si in paradigma asta a setei de putere el si-a gasit calea, dar dupa parerea mea a facut-o doar ca un efect nedorit, neurmarit, al actului de guvernare (progresul a fost si e reactiunea la presiunea puterii). Sigur ca nu-i o parere absoluta, exista suficiente contraexemple valabile pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp, insa, la finalul zilei, a contat si va conta ca puterea SA FIE LA MINE. In plus, „desteptarea pacalitului” pe care o aduce si impune progresul, nu face altceva decat sa oblige pacalitorul (urmaritorul si detinatorul de putere) sa se perfectioneze si el in metoda, sa isi subtilizeze tehnica, e o lege naturala – deci nu sugerez ca e obligatoriu sa fie un proces constient!
    Neajunsurile evidente pe care le pricinuieste in comunitatile umane ceea ce se cheama astazi, usuratic poate, globalizare, sunt (in aceeasi idee de mai sus) contrabalansate de beneficii pe masura. Printre aceste beneficii este si capacitatea actuala de reactie rapida a societatii neimplicate politic, capacitatea de informare rapida a societatii neimplicate politic, capacitatea de comunicare rapida a societatii neimplicate politic (unde neimplicat nu inseamna dezinteresat sau nevizat, ci inseamna fara parghii serioase de decizie, altele decat cele simbolic conferite – cum e de exemplu posibilitatea de a alege dintre doua rele, raul cel mai mic, care de fapt e acelasi cu raul cel mai mare). Iar aceasta capacitate se regaseste in primul rand la cei tineri (extinzand ideea, vectorii schimbarilor sunt agitatii/ tinerii si disperatii/ cei carora le-a ajuns cutitul la os), orice studiu sociologic poate sa dovedeasca asta, daca ar fi nevoie de unul pentru a crede asa ceva. Deci sa nu va mire ca tinerii scuipa capitalismul. PENTRU CA ORICUM, CAPITALISMUL E CEEA CE SE VEDE ACUM, NU CEEA CE SE CREDEA IN ’89. Iar ceea ce se vede acum e topirea si spolierea unor resurse neregenerabile, instrainarea pielii ursului din padure (a se citii instrainarea pielii urmasilor nostrii) in numele unor teorii depasite ideologic si tehnologic de mult timp. Capitalismul a avut rolul sau benefic, poate il va mai avea candva intr-o forma adaptata, insa in momentul de fata el reprezinta caruta fara frane ce se indreapta vijelios, trasa de niste cai innebuniti si orbi, inspre buza prapastiei.
    Capitalismul este astazi ceea ce un pradator carnivor este in mijlocul unei turme de ierbivore. Iar culmea e ca ingrijorarea de astazi a ierbivorelor nu e neaparat ca sunt victime sigure, ci faptul ca dupa ce vor fi toate mancate, o sa moara si carnivorul din lipsa de hrana, adica PRAFUL SE VA ALEGE DE TOTI SI DE TOATE. Mai putin plastic si mai mult demagogic – un „deliciu” lingvistic de prin partile noastre, dealtfel – status quo-ul actual nu este SUSTENABIL (sic!)
    In incheiere, fara intentie de a leza (si nu o spun doar din politete, pe cuvant) cred ca nu merita nici macar deranjul o argumentatie in favoarea sau in contra ideii de a lasa in totalitate pe mainile capitatului privat, in jocul capitalului privat, drepturi ale omului ce sunt considerate fundamentale (respectiv mijloacele de asigurare si garantare a lor). Nu neaparat pentru ca sunt eu paranoic si cred ca exista o conspiratie mondiala, dar mai ales pentru ca jocul capitalului privat este un joc distructiv, consumator, prin chiar natura lui. Va propun si un exercitiu, o tema de gandire – care deja e aproape de realitate: ce parere aveti de creare cadrului legislativ necesar functionarii unor servicii de siguranta publica private? Dar in ceea ce priveste forurile legislative? Sau poate judecatoresti.. ?
    Cele bune si dezbateri interesante in continuare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s