Aparent, cel puțin, demonstrațiile de masă au intrat pe un trend descendent (a doua săptămână de scădere, după unele estimări). Ploaia, care a cauzat absenteismul, a revelat și limitele mișcării. În momentul în care cel puțin două treimi din armata revoluționară stă acasă pe vreme rea, devine evident că nu poți conta pe toți până la capăt. Așadar, nu va exista revoluție, nu va cădea guvernul, nu vor demisiona miniștri (poate unul va fi remaniat ca gest de bunăvoință). Legea va trece sau va cădea în funcție de conflictele interne din USL.

Ar putea fi, însă, greșit să credem că totul se oprește aici. Întrebarea mai interesantă este: vor exista în continuare proteste anti-guvernamentale de intensitate superioară celor din vremea guvernării Boc?

Primul pe care îl știu să fi răspuns afirmativ este al lui Barbu Mateescu, care invocă deficitul de legitimitate:

După cum se ştie, forţa reală a democraţiei constă în capacitatea sa de a plasa într-un cadru instituţional curente de opinie. Instituţionalizarea, aşa cum s-a făcut, este defectuoasă. Abandonarea votului în parlament şi trecerea la o comisie specială nu fac altceva decât să consacre existenţa protestelor în săptămânile următoare.

… și la modul abstract:

1. comunicarea dintre cetăţenii cărora le pasă de un subiect anume sau de mai multe subiecte (stakeholders) şi mediul politic este imperfectă

2. capacitatea cetăţenilor de a acţiona politic, în cadrul juridic existent, este extrem de redusă.

Deși legătura pe care o face dl Mateescu este corectă, m-am ferit până acuma să îmi arăt acordul. Problemele de reprezentare politică (în special legea partidelor și legislația conexă) sunt doar un aspect al problemei. Incapacitatea de a construi reprezentare ca societate civilă (formalizată sau în asocieri fără formă juridică) este cealaltă față a monedei. Știm, deci, că românii au ezitări și dificultăți în a se organiza. Știm și că o manifestație de masă are nevoie de un minim de coordonare și comunicare, adică organizare. De unde să știm, atunci, că actualele tulburări nu sunt niște excepții, susținute de experiența, longevitatea și credibilitatea opoziției la proiectul RMGC? 

Ei bine, există indicii că actualele proteste ar putea anunța mobilizări viitoare egale sau mai mari. Gabriel Bădescu, preluând din Pippa Norris, care preia date GDELT, susține că:

1. Probabilitatea ca o țară oarecare să aibă proteste anti-guvernamentale într-un an, dacă patternul din 1994-2003 se păstrează, este de 22%.

2. Dacă o țară are proteste într-un an, șansa să aibă proteste și în anul care urmează este de 50%.

3. Dacă o țară are proteste în doi ani consecutivi, șansa să aibă proteste și în al treilea an este de peste 65%.

Nu trebuie să supra-interpretăm datele și să anunțăm revoluția mondială. Există limite după care trendul se poate inversa. Dar datele sugerează că pofta de protest, cel puțin până în anul trei, vine protestând. Dacă începem numărătoarea în ianuarie 2012, anul trei este 2014. Dacă evoluția este lentă (în lipsa unei tradiții protestatare substanțiale) ne putem întinde inclusiv dincolo de acest interval. Putem să presupunem aici inclusiv un proces de învățare prin care experienta unui protest este reciclată la următorul.[..]

Al treilea argument, ține de natura guvernării. Nu cred că am văzut acest argument la nimeni, așa că o să mi-l asum eu. Există, cel puțin la nivel superficial, date care sugerează că guvernările monocolore sau disciplinate (Văcăroiu, Năstase, primii ani ai guvernării Boc) descurajează manifestațiile; acestea revin odată cu venirea la puterea a unui guvern de coaliție sau cu aspect mai fragil. Avem în România proteste prea puține și evoluții sociale prea variate că să putem demonstra cert această relație. Dar, tocmai dată fiind propensiunea slabă spre proteste a românilor, nu este absurd să presupunem că există un calcul cost-beneficiu care încurajează cetățenii să protesteze atunci când guvernarea pare divizată, deci șansele ca măcar o parte să fie receptivă cresc.

Cum se leagă, însă, probabilitatea protestelor de nivelul economic și social ar românilor? Ei bine, nu se leagă foarte strâns și, printr-o întâmplare ironică, acest lucru, poate fi argumentat cu date oferite de Mirel Palada

În 2010 numărul celor care cred că România merge într-o direcție greșită atinge un spectaculos maxim de 90%. La sfârșitul lui 2011, înainte protestelor, nemulțumirea scăzuse la 70%, iar tendința de scădere se continuă până în zilele noastre. Protestele din ian 2012 (care au avut susținerea majorității populare în sondaje) s-au desfășurat pe fondul unui nivel de pesimism comparabil cu cel care a permis victoria electorală a incumbentului Traian Băsescu din 2009. Protestele din 2013 au loc pe un nivel de pesimism chiar mai scăzut.

Putem spune, de aceea că protestele (cel puțin cele slab organizate și de anduranță) nu se suprapun strict pe curba nemulțumii populației ci sunt influențate și de alți factori. Ce anume umple acest interval de timp dintre nemulțumire și acțiune este greu de spus și ar merita să fie studiat îndeaproape. Dar știm că el există.

*

În concluzie, mi se pare util să facem distincție între protestul punctual legat de Roșia Montană și disponibilitatea societății de a se manifesta prin proteste. Vorbind strict de protestele curente, trebuie să fiu de acord cu Claudiu Tufiș: ele nu au nici coerența, nici legitimitatea necesare pentru a produce o schimbare de guvern, și cu atât mai puțin o revoluție (chiar și metaforică).

Dar lucrurile nu se opresc aici. Rămân în urmă cel puțin 2.000 de oameni (în București) re-socializați într-o nouă cultură protestatară, rămâne încrederea că Bucureștiul și Clujul pot mobiliza peste 10 000 de oameni, rămân canale de comunicare cu zeci de mii de membri pe Facebook, precum și canale „capilare”, „de la om la om” a căror întindere nu o putem decât bănui. Cred, de aceea, că va trebui să ne obișnuim cu ideea că vor exista proteste în continuare în actualul ciclu legislativ.

Cum anume vor arăta aceste proteste, depinde de trei factori. Primul este înțelepciunea actualilor facilitatori (organizatori mi se pare un nume nepotrivit). Dacă vor ceda în fața cântecelor de sirenă și vor crea prea repede o organizație disciplinată, se vor vedea în situația unor generali fără armată. Dacă vor impune agresiv temele lor distilate în birou și la bere, la fel. Dacă, însă, vor face un serviciu de match-making, cuplând oameni și organizații preocupate de aceleași teme și apoi facilitând, fără să forțeze, exprimarea nemulțumirii lor reale, dacă vor sluji în loc să comande, atunci vor continua să fie relevanți. Și, probabil, vom avea aceeași atmosferă civilizată.

Al doilea ține de acțiunile Guvernului. Lăsând la o parte cazul RMGC, USL a dat dovadă de o flexibilitate  în relația cu presiunea cetățenilor [UPDTATE] care nu își găsește precedent în stilul de guvernare pe care am ajuns să îl considerăm normal pe vreme guvernului Boc [/UPDATE]. Dar toate aceste eforturi sunt, încă, o formă de perestroika. Nici un moment USL nu a contestat principiul că majoritatea parlamentară răspunde doar odată la patru ani. Până atunci, în viziunea guvernanților, totul este permis. În privința temelor abordate deschis în campanie această abordare poate fi corectă. Însă atunci când dorește să ofere „surprize”, Guvernul ar face bine să producă înainte o dezbatere publică reală.

În sfârșit, al treilea factor ține de disponibilitatea elitelor de a reprezenta populația. ONG-urile militante nu au scuze să spună că sunt depășite de inerția și stagnarea societății. Politicienii, la rândul lor, nu au scuze să păstreze actualul sistem de partide închis din punct de vedere juridic. Primilor, societatea le-a dovedit că poate mai mult. Celorlați, le-a dovedit că are dreptul la mai mult.

Andrei Tiut