În articolul anterior am enumerat câteva perspective mai teoretice asupra manifestațiilor recente. Dacă vă plac abstracțiunile, vă invit să îl citiți. Dacă nu, este suficient deocamdată să rețineți atâta: acele abordări care explică tematica ecologică funcționează doar pentru marile orașe (București, Cluj) – în schimb ce acele abordări care sunt aplicabile unei geografii mai largi par neputincioase în a explica de ce o populație sărăcită se preocupă de ecologie.

În acest articol voi propune ideea că dintre variile nemulțumiri care animă populația au ieșit în față nu cele mai intense, ci cele susținute de o organizare mai inteligentă. Altfel spus, militanții au scos în stradă ecologia și nu invers. Voi argumenta această poziție comparând o serie de cazuri reale, încercând să extrag asemănările dintre mobilizările „de succes” și diferențele acestora față de mobilizările eșuate sau doar mai puțn reușite.

(Notă: articolul a ieșit destul de lung, dacă nu aveți timpul sau dorința să urmăriți întreaga argumentație săriți direct la tabel)

Cazul A: lungul insucces militant al societății civile

Ceea ce numim în general societate civilă, intelighentsia sau militanți se pot împărți destul de confortabil în două grupuri. Pe de o parte avem reformiștii care promovează progresul în societatea românească nu doar în economie sau tehnologie ci și în moravuri sau cultură civică. Ideile lor sunt de obicei de inspirație occidentală; așadar, și ei sunt, de obicei, pro-occidentali. În unele cazuri mai rare (sau mai puțin vocale) există progresiști care își găsesc modele în guvernări precum Venezuela sau Cuba (nu fabulez). Pe de altă parte, conservatorii vor să păstreze specificitatea românilor și/sau credința acestora adăpostite de acțiunea corozivă a globalizării. Conservatorii din spațiul public nu sunt de regulă ostili Occidentului, mai ales că destul de mulți dintre ei se tem de Rusia. Avem, totuși, o zonă în cadrul conservatorismului ortodox, inspirată de monahi greci și, în general filo-răsăriteană, pentru care Occidentul este prea catolic, protestant sau laic.

Există două trăsături comune ale acestor grupuri care mi se par relevante în context. Pe de o parte, (1) și unii și ceilalți au o abordare sectară. Orice acțiune publică (și adeseori orice ieșire la bere) se face exclusiv cu membrii aceluiași „lagăr”. Pe de altă parte, (2) și unii și ceilalți au de obicei o capacitate de mobilizare a cetățenilor slabă.

Cazul B: Piața Universității 2012 și candidatura lui Nicușor Dan – succes moderat

(1) Atât PU 2012 cât și Nicușor Dan au o abordare non sectară, trans-ideologică și trans-generațională. Poată că la domnul Dan mai corect ar fi să spunem extra-partinică decât trans-generațională. Dar ideea este aceeași: și unul și ceilalți au beneficiat de o varietate de susținători.

(2) Nici PU și nici Nicușor Dan nu au pornit de la o bază de mobilizare testată. În schimb au avut un surogat (proxy): o bună reputație dată de ani de zile de activitate în serviciul publicului. Desigur, și în cazul A aveam activitate în serviciul publicului. Dar Raed Arafat și Nicușor Dan sunt cunoscuți în timp ce acțiunile ONGiștilor și militanților  sunt adeseori ignorate de media și/sau privite de public ca activități cvasi-economice

Succesul de mobilizare realizat PU2012 și Nicușor Dan sunt remarcabile dacă ne raportăm la „deșertul” care a urmat anilor ‘90. Dacă ne raportăm însă la ce fac cei din „Liga întâi” – adică marile organizații politice și uneori sindicale – mi se pare corect să spunem că în cazul B avem doar succese moderate.

Cazul 3: Uniți Salvăm Roșia Montană și gazele de șist – succes

(1) În cazul ambelor proteste avem participare trans-ideologică dar nu întotdeauna trans-generațională. Acest lucru este cunoscut și nu mai insist asupra lui

(2) Este important să nu uităm nici un moment că exploatarea auriferă de la Roșia Montană nu este un subiect apărut peste noapte. Asociația Alburnus Maior militează împotriva acestei exploatări de peste un deceniu și militantismul lor nu s-a văzut doar în Fân Fest, ci și în diseminarea pe Internet și în discuții a unor informații și poziții pe această temă. Astfel, pentru Roșia Montană avem:

(2.1)  o bună reputație dată de ani de zile de activitate în serviciul publicului (Alburnus)

ȘI

(2.2) o capacitate testată (chiar dacă nu foarte mare) de a relaționa și mobiliza direct publicul (Alburnus + suma rețelelor informale care au ținut subiectul viu vreme de 14 ani).

Același subpuncte se aplică protestelor din județul Vaslui. Trebuie spus, totuși, că nu tânăra Asociație Vira are calitățile/resursele specifice punctului 2 (cel puțin nu din cât știu eu). Diferența este dată de reputația și experiența Bisericii din Moldova; în cazul Bârlad se pare că ar exista și o implicare a autorităților locale.

Succesul de mobilizare al acestor manifestații este semnificativ. Zeci de mii de oameni (mii în Câmpina, sute în Pungești) înseamnă o capacitate de mobilizare la nivelul celei pe care o are USL și probabil peste cea pe care o are PDL.

Cazul 4: Uniți Salvăm  DNA – eșec parțial

Vorbim, desigur, de direcționarea traseului manifestanților anti-RMGC prin fața DNA, ca protest față de retragerea delegării lui Lucian Papici.

Vom începe de data asta cu …

(2) Între 27 august și 13 septembrie Uniți Salvăm (pagina de Facebook și grupul aferent) își construiesc reputația și capacitatea de mobilizare. Pe 13 septembrie grupul are propria sa credibilitate. Astfel, dacă startul protestelor anti-RMGC se construiește (și) pe resursele Alburnus Maior & friends, protestul în fața DNA se construiește mai degrabă pe resursele Uniți Salvăm & friends.

Mai complicat este însă primul punct.

(1) În opinia mea marșul prin față DNA nu a reușit să fie în mod real și confortabil trans-ideologic. Cei care îl susțineau pe dl Papici nu au ascuns niciodată că lupta anti-corupție li se pare un subiect mai relevant decât RMGC. Nici că, în viziunea lor, manifestația trebuie să evolueze și să se maturizeze dintr-un protest ostil tuturor partidelor într-o manifestație anti-USL sau măcar pro-DNA. Nu au ascuns nici disconfortul produs de marșul prin fața Cotrocenilor, de prezența lui Claudiu Crăciun; nici nu au omis să condamne din nou manifestațiile în ianuarie 2012.

Vorbim aici de „grația și blândețea” unui părinte care își acceptă înpoi fiul rătăcitor deoarece (el, părintele) nu mai poate merge pe picioarele sale, dar nu îi uită și nu îi iartă acestuia nici un moment alegerile făcute în viață.

Cei care continuau să fie ostili lui Traian Băsescu sau nu doreau să se delimiteze pe PU2012 au fost mai puțin vocali la nivel public însă poate la fel de supărați de asociere (după cum sugerează prezența mai scăzută la miting).

Vorbim aici în primul rând de o miopie strategică fenomenală a unora din susținătorii vizitei la DNA. Dar, chiar și fără greșelile acestora, probabil că distanța de idei între era deja destul de mare. Susținătorii DNA  nu au fost pregătiți să renunțe la ideea că deși toate partidele sunt rele, există un nucleu de bine, adevăr și frumos în zona PDL-Băsescu. Oponenții RMGC, deși susțineau că toate partidele sunt rele, au protestat mai degrabă împotriva guvernului decât a USL și s-au ferit cât au putut să fie asociați cu partidele fostei guvernări.

Să ne uităm la rezultatul acestei situații complicate. Uniți Salvăm a avut destulă tracțiune cât să treacă marșul prin fața DNA, poate cu pierderi de maxim 2000 de oameni. Însă în fața instituției fiecare a scandat ce a dorit. Cum susținătorii dlui Papici au fost puțini și incapabili să câștige simpatia maselor de protestatari, scandările au fost nu favorabile, ci imperative („Vrem dosarul Roșia”). Ca mobilizare a fost un semi-eșec/ semi succes. Ca imagine și poziționare politică a fost un eșec total.

*

Să sistematizăm. În tabelul de mai jos avem manifestațiile pe linie iar pe coloană sunt listate diferitele atribute/resurse pentru fiecare în parte.

Trebuie să făceam acum diferența între condiție necesară și cauză. Chiar dacă o încercare de protest ar avea toate atributele de mai sus, asta nu îi garantează succesul decât dacă tema și momentul sunt potrivite. Acestea fiind spuse, cazurile din tabel sugerează că este nevoie ca orice manifestație de un minim succes să pornească de la inițiatori/catalizator care au o bună reputație. Reputația este dată, în cele mai multe cazuri, de o combinație de vechime în „serviciul public” și notorietate a acestei vechimi. Pe cale de excepție Unitisalvam a construit o reputație într-un timp scurt dar în care activitatea a fost deosebit de intensă.

Apoi, pentru a concura cu „Liga întâi” a manifestațiilor de stradă, un protest trebuie să aibă simultan deschidere ideologică (chiar dacă nu orice curent este reprezentat) și să conțină între inițiatori cel puțin un grup care are o minimă tradiție de mobilizare a populației. Această abordare nu doar se potrivește protestelor prezentate ci pare compatibilă și cu alte proteste pe care nu le-am analizat din lipsă de informație. Trebuie, însă, să nu ne gândim că acest pattern va funcționa la infinit. Vedem cum în 2013 apar resurse/atribute noi care le sunt necesare organizatorilor/facilitatorilor unui protest. Nu este de loc exclus ca în 2014 standardul să urce din nou, mai ales că deja mai multe teme de protest viabile concurează în spațiul public pentru atenția cetățenilor.

Pornind de aici putem încerca să sistematizăm o abrodare mai teoretică a protestelor. Voi continua școlărește, precum în facultate, împărțind condițiile protestelor după schema structure-contingency-agency.

Structural, societatea românească resimte efectele crizei printr-un divorț din ce în ce mai mare dintre aspirațiile personale și așteptările mai realiste. Trebuie spus că nici stoparea căderii economice nici depășirea treptată a vârfului de neîncredere nu înseamnă neapărat că ruptura se vindecă. Printre altele, aspirațiile cresc odată cu înaintarea în vârstă și evoluția familială: chiar dacă veniturile nu mai scad, chiar dacă cetățenii nu se mai așteaptă la fel de mult să scadă, aspirațiile sunt altele acum față de 2009.

Oricum, deși climatul social în România, măsurat de Eurobarometru, este puțin mai bun în 2012-2013 față de 2010, țară noastră rămâne aproape de coada listei în Europa, întrecută numai de Grecia.

Apoi, structura socială a protestatarilor, sau cel puțin a celor mai proeminenți, are o anumită particularitate. În București (și Cluj) avem hipsteri. În Vaslui lupta este condusă de Vasile Laiu, protopop. În Roșia Montană și Moșna sătenii sunt conduși, sau cel puțin promovați la nivel național de antreprenori rurali (Eugen David/ Willy Schuster). Ultimii veniți pe lista protestatarilor sunt profesorii și medicii – profesii cu statut social elevat și venituri (formale) mici. Sub acest aspect, 2013 pare să fie un an al revoltei (micii?) clase de mijloc. Unii dintre aceștia pot fi post-materialiști, cum susține dl. Palada – dar, cu siguranță nu sunt cu toții.

În sfârșit, pare să existe o adâncă suspiciune a populației față de organizarea protestelor, și, la modul mai general față de organizare și instituții.

În ceea ce privește contextul imediat (contingency), am exprimat deja opinia conform căreia o guvernare de coaliție este mai predispusă la a suferi proteste decât una cu aparență monolitică.

În acest context diverse grupuri sunt tentate să acționeze. Aproape în fiecare săptămână unul sau mai multe proteste se nasc și – de obicei – mor pe Facebook. Dintre și peste aceștia, printr-o selecție darwiniană, se ridică acele grupuri care sunt organizate mai corect: coaliții trans-ideologice în care cel puțin un partener are o reputație publică bună și stabilă precum și o minimă capacitate de mobilizare. Deși o organizare foarte riguroasă ar dăuna probabil credibilității facilitatorilor de manifestații, o minimă organizare este absolut necesară pentru ca lucrurile să funcționeze. Secretul manifestațiilor din 2013 stă probabil în mixul potrivit de credibilitate, deschidere ideologică, minimă organizare, participare a clasei de mijloc, frustrare și spontaneitate.

Andrei Tiut