În contra abuzului de Inglehart în spațiul public. Trei perspective teoretice despre „toamna românească”

Duminica trecută manifestațiile împotriva RMGC și Chevron s-au plafonat undeva înspre cifra de 3000 de manifestanți, conform Hotnews și Mediafax. Această cifră este probabil apropiată de nucleul solid al manifestanților și, de aceea, s-ar putea să nu mai vedem scăderi spectaculoase. Merită, însă, să schimbăm perspectiva de la evoluțiile de zi cu zi la o întrebare mai largă.

În București și Cluj manifestațiile au atins un nivel de mii și zeci de mii de participanți, comparabil manifestațiile USL. În Pungești au ieșit câteva sute de oameni, tipic pentru o revoltă rurală (e.g. Hădăreni). Nu suntem obișnuiți să vedem asemenea cifre la opoziția civică ne-parlamentară și ne-partinică. Putem vorbi de o ajungere din urmă, de o maturizare sau cel puțin de o atingere a pubertății politice și organizatorice. Așadar, cum s-a ajuns aici?

O primă explicație ne vine, oriunde deschidem Internetul, de la Mirel Palada:

Sociologul Inglehart prezintă în lucrările sale felul în care, pe măsură ce crește nivelul de trai, încet-încet apare în cadrul fiecărei societăți moderne un strat de persoane cu suficiente resurse materiale, simbolice, de status încît să-și considere satisfăcute nevoile materiale, să le dea mai puțină importanță, să le considere de la sine înțelese și să fie mai preocupate de zona post-materială a vieții.

Așadar cei din stradă sunt post-materialiștii. Este o explicație frumos construită care poate fi apoi tradusă în limbajul publicului rural: „s-au obișnuit cu binele maică, și acuma cred că li se cuvine”. Sau urban: „niște hipsteri”. Sau pentru publicul CriticAtac: „Palada zice in aiureala de articol cu referinte la Inglehart ceea ce este implicit in majoritatea „sociologiei opinei publice a valorilor” de doua decenii din Romania: unii au valori bune, altii au valori proaste.”

Problema acestei explicații este tocmai slaba ei putere explicativă. Dl Palada admite explicit că ea nu se aplică la Pungești. Dar la fel de bine nu se aplică nici la Roșia Montană și nici la Câmpeni (1700 de oameni): ar fi greu să vedem peste tot inflorescențe de post-materialiști. Nu se aplică nici la Piața Universității 2012 (dacă admitem că există o legătură între fenomene). Nu se aplică nici la lanțul uman de 54 de km din Covasna.

Mai rău, în București și Cluj dovezile hipsterelii sunt doar anecdotice. I-a studiat cineva pe acei tineri pentru a vedea câți s-au eliberat de materialism? – nu. Iar dovezile exterioare pot fi înșelătoare. Există un pre-materialism al celor ce poartă paltoane midi și I-phone în timp ce locuiesc în cămine și apartamente comune și se hrănesc cu cartofi prăjiți, mezeluri dubioase și șaorma. Aceștia nu sunt deloc eliberați de povara materială, ci mai degrabă o blochează mental păstrând aparențele în public.

O a doua explicație găsim într-un articol mai vechi decât protestele scris de Ciprian Ciucu, preluând din principiile lui Saul Alinski:

The Haves-a-little (cei care au puţin) […] sunt asimilaţi clasei mijloc. Nu deţin puterea politică, nu au acces imediat la decizii, nu fac politici şi nu controlează redistribuţia socială. Îşi doresc schimbarea, vor puterea, sunt educaţi, deţin şi ceva mijloace care pot deveni importante dacă le pun în comun dar le e frică să facă primul pas. Problema cu ei este că le este frică să nu piardă ce au acumulat. […]

Alinsky spune că aici este cheia schimbării: să-i faci pe the Haves-a-little să facă primul pas. „Dostoevski said that taking a new step is what people fear most”.

Nu sunt familiarizat cu Alinski și articolul este puțin eliptic, dar se poate vedea cu ochiul liber o diferență esențială de nuanță. Postmaterialiștii dlui Palada urmăresc valorile lor, ale stomacului plin, chiar dacă uneori ele pot intra în contradicție cu valorile stomacului gol. Mic-burghezii domnului Ciucu au aceleași speranțe și temeri ca și societatea. Cei ai domnului Palada sunt o insulă, cei ai domnului Ciucu o avangardă.

Definind problema în acești termeni, putem identifica haves-a-little în puncte și momente critice ale manifestațiilor. Grupul UnițiSalvăm și prietenii au un minim de cunoștiințe de organizare și marketing pe care nu le-au achiziționat în secția de mașini-unelte. La Bârlad protopopul Laiu și preoții aferenți sunt eliberați în bună măsură de teama zilei de mâine. La Roșia Montană până și copiii își explică unii altora cu un acut simț social că familia David (liderul Alburnus Maior) are vaci și de aceea pot să se opună Goldului.

Explicația aceasta, însă, încetează să ne ajute dacă dorim să aflăm de ce tocmai acești haves-a-little, preocupați de teme cumva exotice au devenit brusc atât de eficienți. De ce nu cei preocupați de sănătate, de dreptul la muncă, etc. etc.

Să ne uităm la a treia explicație, bătrâna J-curve. Spune prezentarea lui Jakobsen:

Davies presented his J-curve theory. He stated that revolutions are most likely to occur when periods of prolonged improvements concerning economic and social development are supplanted by a period of sharp reversal. According to Davies, the sharp reversal of development creates an intolerable gap between what people want and what they get.

Însă favorita mea este o formă ușor mai complexă, dezvoltată de un anume Tanter:

Mi se pare potrivită această ilustrare pentru că separă aspirațiile personale de așteptările realiste. Astfel, ruptura nu este doar intre ce dorești și ce obții ci între ce crezi că vei primi în viitor și ce crezi că vei avea nevoie tot în viitor. Viitorul este locul în care au loc evenimente cu cheltuială: o nuntă, un copil, o boală a părinților. Ajustat la ce știm despre România, graficul lui Tanter ar arăta așa:

În 2010 se atinge vârful pesimismului, după care acesta scade. Dar scăderea nu antrenează calmarea tensiunilor, după cum vedem în 2012 și 2013, poate și pentru că cetățenii aspiră să își asume noi roluri (soț, părinte) pe care încă nu și le pot permite.

J-curve este implicită atât în argumentația lui Mirel Palada (progresul creează nevoi și aspirații post-materialiste) cât și în cea a lui Ciprian Ciucu (declinul social crează o frustrare între have-nots care încep să aibă nevoir de vocea oferită de clasa de mijloc). Doar că Mirel Palada forțează cumva limitele argumentației sugerând că toate nevoile nesatisfăcute ale celor din stradă sunt de ordin post-material. Asta deși nu există date care să confirme sau să infirme această presupunere.

O explicație bazată pe Tanter și Davies are dificultăți să indice tema protestelor. Dacă am fi știu în 2012 că în 2013 vin proteste, câți dintre noi ar fi indicat cianurarea și gazele de șist ca obiecte ale nemulțumirii populare?

Avem, deci, abordarea Inglehart via Palada. Aceasta ne propune o explicație a protestelor în urbanul mare (București sau Cluj) dar nu în rural (Pungești) sau urbanul mic (Câmpina). Avem abordarea Alinsky via Ciucu. Aceasta ne ajută cu o explicare a ridicării simultane în mai multe localități, dar nu ne ajută să înțelegem de ce acum și de ce pe această temă. Avem, în sfârșit, abordarea Tanter inspirată de Davies care ne dă o explicație a momentului… dacă ignorăm că tema nu pare a avea legătură cu nemulțumirile majore ale populației.

Nu este însă vina teoriilor. În articolul următor voi căuta veriga lipsă care să lege aceste teorii de realitățile imediate. Până atunci voi face ceea ce nu fac de obicei. Anume voi indica o bibliografie: