În articolul anterior am spus că lui Victor Ponta i-a explodat în față campania negativă anti-Iohannis deoarece candidatul ACL seamănă mai mult cu Raed Arafat decât cu Crin Antonescu. Altfel spus, dl Ponta, asemeni dlui Băsescu cândva, a atacat personal (familie) și instituțional (vot diaspora) un personaj mai credibil decât el. Această afirmație a produs o serie de comentarii în diverse medii. Și totuși, ea era doar afirmația moale. Afirmația tare era următoarea:

Până atunci să reținem că mecanismele de mobilizare „surprinzătoare” par a fi cam aceleași începând din iarna 2011-2012 și ajungând în toamnă 2014.

Să vorbim, deci, despre mobilizare. Rețineți că până spre final vom vorbi preponderent de mobilizarea în stradă. Abia în articolul următor ne vom întoarce la mobilizarea la urne.

În două articole mai vechi, am formulat o abordare mai largă a protestelor românești, care să explice simultan persistența și diversitatea lor.

Persistența

Persistența se explică legând protestele de nemulțumirea generală exprimată în pesimismul privind direcția în care se îndreaptă țara sau climatul social măsurat de Eurobarometru. Este vorba de bătrâna J-Curve re-interpretată de Davies ca discrepanța dintre aspirații și așteptări.

Sursa: James C. Davies

În articole am legat aspirațiile nu doar de evoluția economică ci și de cea biologică și de statut social. Atât biologia (copii, boli) cât și presiunea socială („casa ta”) fac ca, în timp, să fie nevoie de cheltuirea unor sume sporite de bani pentru a păstra un nivel de confort similar. Asta afectează mai ales generațiile tinere, care evoluează de la primul job câștigat pe când încă sunt sprijinite de părinți spre situații în car ei înșiși au nevoie de spațiu familial și resurse pentru a sprijini părinții.

În ceea ce privește așteptările, situația este mai bună, pardon, mai puțin rea în 2014 decât în 2013. Pesimismul vizavi de direcția în care se îndreaptă țara se află în scădere, dar rămâne dominant. Deși poate să fie puțin relevant, merită urmărit și modul în care, înainte de alegeri și ca efect probabil al campaniei, pesimismul crește.

Sursa: Mirel Palada, imagine prelucrată de Andrei Tiut

Se remarcă și evoluția climatului social de la -4 la -3,4 și de la pen-ultimul la ante-pen-ultimul loc. Dar vorbim de gradații ale percepției negative, și nicidecum de optimism. Dealtfel, la nivel european majoritatea țărilor care au un indice al climatului social mai mic de -2 tind să aibă în 2014 manifestații de stradă suficient de puternice că să fie reflectate cel puțin până în presa din Marea Britanie.

Sursa: Eurobarometru special; imagine prelucrată de Andrei Tiut

Concluzie preliminară: România continuă să fie afectată de nemulțumire generală ridicată. Această nemulțumire este un bun predictor al protestelor de stradă atât în timp în România (cu un delay) cât și la nivelul anului 2014 în UE.

Rețin, deocamdată ca ipoteză de lucru, că protestele dintre cele două tururi de scrutin au cauze structurale (în sensul de active pe termen mediu și nu numai imediat) și că evenimentele imediate sunt „doar” declanșatori. În articolul următor voi susține că declanșatorii mișcărilor de stradă îndeplinesc aceleași criterii ca și declanșatorii din anii anteriori. Apoi, de la mobilizarea în stradă vom trece, atâta cât ne permit datele, la mobilizarea la urne.

Andrei Tiut

PS: Unii dintre dumneavoastră ar putea găsi redundant să subliniem încă o dată rolul structural al nemulțumirii. În cuvintele răposatului meu bunic, „de bine nu fuge nimeni”. V-ați înșela. Într-un interesant panel despre mișcări civice participanții au căzut practic de acord că protestele de la nivelul Europei nu mai sunt descrise în mod corect în termeni de structuri sau probleme materiale ci în termeni de indignare morală. Deci este nevoie, încă.