Putem presupune, în mod rezonabil, că acești 1,5 oameni nu au fost mobilizați pe căile politicii obișnuite. Altfel spus, că a existat un declic în percepție prin care Iohannis simbolul politic a fost înlocuit cu Iohannis simbolul anti-politic (astfel încât mișcările de stradă cu scop implicit pro-sistem să nu fie resimțite ca atare). Avem precedentul Raed Arafat care ne spune că ostilitatea sistemului (în cazul nostru Guvernul) pentru un profesionist aflat la margine (Klaus Iohannis) poate, în condițiile potrivite, să creeze solidaritate. Dealtfel, știm acest fenomen și din alte mișcări de stradă care, în varii țări.

Mai trebuie făcut un salt: de la mobilizare în stradă la mobilizare la urne. Aici mecanismul seamănă destul de mult cu o cutie neagră. Dar precedentele sugerează cel puțin că între o mișcare de stradă de succes și opinia publică generală există anumite sincronizări. PU 2012 a fost susținută de majoritatea populației, Nicușor Dan a obținut un procent mult peste abilitățile sale politice, USRM pare să fi înclinat balanța părerilor populației, mișcarea anti-fracking are populația de partea sa cel puțin în zonele afectate. Dacă în 2012 încă mai era acceptabil să separi manifestațiile de stradă de majoritatea tăcută, această distincție a devenit din ce în ce mai dificilă de la an la an. More…