Multe din articolele mele scrise de la Piaţa Universităţii încoace pornesc în esenţă de la două premise. Prima e că o societate care se refuză guvernării nu poate fi condusă nici măcar de un regim dictatorial şi cu atât mai puţin de către unul democratic. A doua este că, deşi o asemenea opoziţie „in corpore” este greu de realizat, chiar şi manifestarea unor segmente ale societăţii poate avea efecte disruptive (scuzaţi cuvântul), atâta vreme cât părţile „reprezintă” întregul.

Dacă până în ianuarie 2012 opoziţia societăţii se manifesta mai ales în sondaje şi manifestaţii sindicale sporadice, din ianuarie avem manifestaţii sistematice în „toată ţara” (adică oraşele mari) şi în principalele capitale ale Europei. Mai multe ONG-uri se coalizează în sprijinul pieţelor. În re-descoperita cultură a protestului simpatia intelectuală pentru PDL încetează să mai fie idealist-acceptabilă şi devine ridicol-îngrijorătoare. Opoziţia partinică radicalizează de-legitimarea guvernării boicotând selectiv lucrările Parlamentului. În sfârşit mai mulţii notabili PDL (începând cu Sorin Frunzăverde) migrează spre USL.

Consecinţă a acestor mişcări, PDL şi guvernul pierd din forţă şi, în final, pierd încrederea Parlamentului. Merită însă văzut, în această situaţie, cine … a guvernat cu adevărat România.

Din punctul meu de vedere, avem 3 zone:

Guvernul controlează bugetul.Execuţia bugetară reflectă în continuare direcţiile strategice schiţate de guvernul Boc. În plus, prin fondul de rezervă al Guvernului, ea poate (şi este) folosită ca metodă de fidelizare a parlamentarilor coaliţiei şi  pârghie electorală.

„Puterea” şi „Opoziţia” controlează, pe bază de consens, Parlamentul. Ca urmare a grevei parlamentare, PDL este incapabil să asigure cvorumul/majoritatea în cele mai multe situaţii. Totuşi, şi USL este nevoit să susţină adoptarea unor acte de mare vizibilitate pentru a nu îşi crea o imagine destructivă. Ca rezultat, acele acte care întrunesc acceptul ambelor tabere trec, restul nu.

Opinia publică controlează agenda Guvernului. Desigur un anumit grad de adaptare a politicii faţă de agenda imediată a populaţiei este normală – din acest punct de vedere chiar şi demisia guvernului Boc este o reacţie inteligentă şi nu o slăbiciune. Dar anul acesta acte importante politic sau simbolic (demisia lui Raed Arafat, Legea Sănătăţii, taxa auto, privatizarea Cuprumin) au fost puse în stand-by în condiţiile unei opoziţii vocale a populaţiei. Poate cel mai important efect este că premierul Ungureanu, într-un  efort de a remedia imaginea PDL, a întrerupt practica ordonanţelor de urgenţă – acest fapt a dat substanţă grevei USL ducând la un relativ echilibru „putere” vs. „opoziţie” vs. restul societăţii.

Situaţia astfel descrisă seamănă cu un bizar echilibru al puterilor. În opinia mea, un echilibru tripartit a mai existat pe vremea guvernării Tăriceanu când trei forţe politice aveau un control asupra statului şi Justiţiei. (Traian Băsescu/PDL  aveau Preşedinţia şi magistraţii numiţi de aceasta, PNL avea Guvernul şi (întrucâtva) magistraţii numiţi prin Ministerul Justiţiei, PSD avea votul decisiv în Parlament şi magistraţii numiţi în vremea lui Ion Iliescu.) Acea situaţie a avut efecte mai degrabă benefice, limitând tentaţia corupţiei pentru Guvernul Tăriceanu fără a-l imobiliza.  Noul echilibru însă le face pe amândouă.

Astfel, în funcţie de standardele folosite putem vorbi de lipsa guvernării sau măcar de interimat. Fiecare dintre noi are opiniile sale politice şi în funcţie de ele vom fi tentaţi să judecăm acest lucru ca bun sau rău. Dar merită spus că această paralizie guvernamentală, creată prin acţiunea unor grupuri care reneagă legitimitatea politică existentă, duce în fapt la re-punerea (parţială) a guvernării cu societatea. Ea este, de aceea, un mecanism de reglaj democratic, o refacere a legitimităţii (în condiţii de deficit procedural) fără a apela la violenţă. Sau, pentru cei mai optimişti, o dovadă de maturitate :).

În acest sens un nou guvern (Ponta sau nu) nu mai aduce o schimbare bruscă ci mai degrabă continuă şi stabilizează a unui proces deja început. Noua guvernare va face, desigur, o sumă de gesturi electorale, dar, în rest, factorii de echilibru vor fi oarecum aceiaşi; de aceea nu este deloc obligatoriu ca starea de interimat să înceteze.

Există însă o zonă în care conjunctura şi interesul unui guvern USL conduc către o acţiune  decisivă: reglementarea alegerilor şi a procesului ce duce la numirea unui nou guvern. USL poate încerca să promoveze în continuare votul uninominal într-un singur tur, va desena probabil noile colegii şi are posibilitatea să modifice raportul de putere între Preşedinte şi Parlament în perioada de până la numirea guvernului (simplificând suspendarea preşedintelui şi extinzând controlul/implicarea Parlamentului în zona executivă).

Andrei Tiut

PS: articole interesante despre ce poate şi ce nu poate face un nou guvern au mai scris Ovidiu şi Semanticus.