Coadă la ulei, Bucur Obor, 1984-1986

Una din puținele afirmații pioase despre comunism pe care m-am ferit să le contrazic era aceea că „măcar se găsea de mâncare”. Aici memoria colectivă este contradictorie. Pentru fiecare om care tine minte cozi și lipsuri există altul care ține minte că erau unele dificultăți cu aprovizionarea, dar măcar își putea permite hrana cea de toate zilele.

Între timp însă am descoperit FAOSTAT (via Dan Șelaru) și cu datele de acolo am făcut repede următorul grafic frumos:

Observăm cum din anul primelor înregistrări (1961) și până în 1979 cantitatea de calorii de origine animală crește. Caloriile vegetale nu sporesc, România fiind deja în rând cu „restul lumii”, dar, per total, românii mănâncă în acest timp din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine.

După 1980 începe să scadă aportul caloriilor de origine animală și, în curând, și al celor de origine vegetală. În traducere, românii mănâncă din ce în ce mai puțin și mai prost în timp ce Partidul și Statul plătesc datoriile și continuă industrializarea.

În 1990, imediat după Revoluție, disponibilul de calorii de origine animală crește cu 24% față de 1989. Nu avem de o revoluție agricolă fulger, ci doar stoparea exporturilor. Sănătoase sau nu, vorbim despre alimente pe care românii ar fi dorit sa le mănânce, dar nu le mâncau pentru că… nu existau pe piață în cantitate suficientă. Creșterea consumului de calorii de origine animală continuă până în 2009, cu sincope datorate problemelor economice. Caloriile vegetale sporesc și ele, astfel încât în 2009 avem de mâncare puțin mai mult decât media europeană.

Andrei Tiut

PS: Caloriile de origine animală includ pe cele provenite din pește (al cărui consum scade după 1989 cam la jumătate) și din lactate (al căror consum crește de peste două ori).