Biroul Electoral Central a lămurit o „cestiune” care, de câteva săptămâni bune, a împărțit națiunea în două (sic!): poate dl Diaconu să candideze la alegerile pentru Parlamentul European, deși s-a constatat că acesta este incompatibil și are o interdicție de 3 ani în acest sens, dată Înalta Curte de Casație și Justiție? Răspunsul evident a fost nu. Bineînțels dl Diaconu va contesta în justiție decizia BEC – e dreptul dânsului până la urmă – deși nu mă aștept să i se dea câștig de cauză.

Dar nu importă. „Cestiunea” controversată a candidaturii dl Diaconu nu a fost dacă e legală sau nu. Bunul simț politic și civic putea oferi un răspuns simplu celor care încă mai aveau asemenea dubii: Nu, nu putea. Ceea ce era într-adevăr controversat în toată această problemă a fost gestul dânsului: acela de a căuta să participe cu tot dinadinsul la procesul electoral, chiar dacă justiția hotârăse că nu poate.

Aici voi face o paranteză și voi reaminti elementele „speței”. Înalta Curte de Casație și Justiție a dat un verdict definitiv și irevocabil, în materie civilă, care interzice dl Mircea Diaconu să candideze pentru orice funcție eligibilă timp de 3 ani, confirmând astfel constatarea Agenției Naționale de Integritate. În materie penală există o decizie a Curții de Apel București, care nu este definitivă totuși, prin care acesta este găsit nevinovat de infracțiunea conflict de interese, dar este obligat să plătească o amendă administrativă de 1000 de lei. Chiar dacă nu este găsit vinovat din punct vedere penal de către instanță, decizia ÎCCJ se aplică în continuare.

Agenția Națională de Integritate a constatat în ianurie 2011 că timp de 2 ani dl Diaconu a ocupat simultan funcția de director al Teatrului Nottara și pe cea senator al României, deși legea interzicea acest lucru. A urmat o adevărată sagă juridică și mediatică care a culminat cu decizia Curții Constituționale de a constata că există între puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație, și puterea legislativă, un conflict de natură constituțională, deoarece Parlamentul României refuza să pună în aplicare o sentința judecătorească definitivă prin care mandatul dl Diaconu înceta. E drept că și Parlamentul avea într-un fel dreptate: o curte de justiție nu poate să impună unui for legislativ cum să voteze într-o anumită chestiune, legea românescă nepermițând încetarea de drept a mandatului în momentul constatării definitive și irevocabile a conflictului de interese. Dar bunul simț politic impunea măcar demisia în cazul unei decizii definitive și irevocabile. Demisia a venit de-abia după ce CCR a constatat existența conflictului de natură constituțională între două dintre puterile fundamentale ale statului.

Cu greu dl Diaconu a părăsit fotoliul de senator. Pe tot parcursul sagăi juridico-mediatice, acesta și-a susținut în mod constant nevinovăția de la tribuna parlamentului și până în studiourile de televiziune. Nici măcar decizia definitivă a instanței nu l-a oprit să-și susțină nevinovăția și să acuze instuțiile statului și justiția de partizanat.

Revenind la „cestiunea” în cauză, cazul Diaconu reprezintă un caz clar de manipulare și subminare a instituțiilor democratice și de ignorare a separării puterilor într-un stat. Cea mai gravă și mai periculoasă subminare a democrației și a statului de drept a fost însă ideea, pusă în practică din păcate, că Parlamentul poate ignora o decizie judecătorească și să „o schimbe” prin vot. Această reprezintă o încălcare crasă a ideii de separare a puterilor într-un stat, fundamentală pentru funcționarea democrației. Parlamentul face legile într-adevăr, dar nu le poate interpreta sau aplica – aceasta este datoria puterii judecătorești. Mai grav Parlamentul prin refuzul său de a aplica legea, dădea un semnal foarte clar opiniei publice că nu are încredere în deciziile Justiției și că legea poate fi aplicată selectiv.

Cel puțin la fel de grav, din punctul de vedere al practicii democratice, a fost ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni. Deși PNL l-a scos de pe lista de candidați pentur Parlamentul European pe dl Diaconu, acesta a demisionat din partid și a decis să candideze ca „independent”, primind sprijinul tacit al PC și cât se poate de deschis al Trustului Intact, în ale căror studiouri este de ceva vreme o prezență constantă.

Care este problema în acest caz? Până la urmă nu există niciun text de lege care să interzică strângerea de semnături pentru a susține candidatura persoanelor care din punct de vedere legal nu pot să candideze. Reprezintă însă o subminare a instituțiilor democratice cel puțin la fel de gravă ca și atitudinea Parlamentului României în ceea ce privește aplicarea legii. Chiar dacă nu se încalcă legea, această este sfidată, practica această putând avea consecințe nebănuite în viitor, cetățenii având impresia că prin simpla semnătura sau votul lor pot schimba o sentință judecătorească.

Cazul dlui Diaconu ar trebui să reprezinte un moment de inflexiune atât pentru cetățeni cât și pentru politicieni. Polarizarea politică din ultimii ani a avut ca efect nu numai segmentarea corpului politic în tabere antagonice ci și  subminarea încrederii în Justiție, prin inocularea ideii că aceasta ar fi partizană și inechitabilă, de către politicieni acuzați de fapte de corupție și lideri de opinie. Pe cale de consecință ar trebui să există o reflecție serioasă asupra următoarelor aspecte:

• Încetarea de drept a mandatului parlamentarilor în momentul în care există o decizie judecătorească definitivă care confirmă starea de incompatibilitate. Aplicarea deciziei judecătorești să nu depindă de un vot în camera din care acesta sau aceasta face parte, ci să se facă automat, forul legislativ să aibă rolul de a lua notă de sentința judecătorească și de a constata nulitatea de drept a mandatului.
• Clarificarea și înăsprirea legilor privind incompatibilitățile și conflictele de interese.
• În momentul în care unei persoane i se interzice dreptul de a candida pentru o funcție eligibilă/demnitate publică, să fie sancționată prin lege (amendă penală) strângerea de semnături pentru sprijinirea acestei candidaturi.

George VIŞAN