O dată cu seria de sancțiuni impuse Moscovei pentru invazia și anexarea Crimeei, Statele Unite au anunțat că întrerup dialogul pe tema apărării antirachetă cu Federația Rusă. Măsură vine pe fondul suspendării oricărei cooperare militară între NATO și Rusia.

La rigoare dialogul între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii pe tema apărării antirachetă era cvasi-inexistent înainte de izbucnirea crizei din Crimeea. Era un fel de dialog al surzilor cu muții. Pozițiile americane și ruse pe această temă sunt atât de îndepărtate una de altă încât nu se poate spune că acest dialog a reprezentat un aspect funcțional al relației bilaterale. Serghei Riabkov, adjunctul ministrului de Externe rus a caracterizat în termeni direcți această decizie:

Trebuie să spun că nu exista cooperare (bilaterală – n.a.)  în acest domeniu.

Statele Unite au încercat de-a lungul timpului să convingă Rusia că interceptorii ce îi va desfășura în Europa nu sunt îndreptați împotriva Kremlinului și a arsenalului strategic rusesc, dar Moscova nu a fost deloc convinsă de aceste demersuri diplomatice americane. Federația Rusă a perceput desfășurarea scutului antirachetă american ca o încălcare a promisiunilor americane din anii ‘90 că nu vor fi amplasate în statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia trupe americane și infrastructură NATO. Acest aspect al proiectului american de apărare antirachetă a Europei vexează cel mai mult Moscova, deoarece înseamnă prezență militară americană în apropierea granițelor sale.

În ciuda faptului că elementele de apărare antirachetă pe care intenționează să le desfășoare în Europa nu periclitează în niciun fel capacitatea de descurajare nucleară a Rusiei, Kremlinul se teme că SUA intenționează în viitorul apropiat să dezvolte această tehnologie, astfel încât Washington-ul să devină imun la atacuri nucleare și să poată lansa la rândul său atacuri nucleare împotriva rivalilor săi fără teama unor represalii. Această percepție rusească ignoră stadiul de dezvoltare al apărării antirachetă, performanțele sistemelor care vor fi desfășurate în Europa și pe teritoriul american și amenințările pe care acest sistem încearcă să le descurajeze.

Deși poate Rusia este îndreptățită, într-un anumit sens, să se teamă de evoluțiile pe termen lung a tehnologiei antibalistice, în cazul apărării antirachetă a Europei aceste temeri sunt nefondate. Rachetele balistice rusești au alte traiectorii în raport cu poziționarea interceptorilor americani în Europa, forțele de rachete strategice ale Federației Ruse posedă vectori sofisticați, care pot face față posibilelor tentive de interceptare, iar Rusia încă posedă o flotă de submarine purtătoare de rachete capabile să reacționeze eficient în cazul unui atac prin surprindere cu rachete nucleare (first strike) asupra sa.

Statele Unite au încercat încă din momentul lansării ideii de apărarea antirachetă a Europei să obțină cooperarea Rusiei în acest domeniu. Federația Rusă posedă o serie întreagă de mijloace sofisticate care pot facilita apărarea antirachetă a Europei: este vorba de lanțul de radare de avertizare timpurie în caz de atac, precum și de sistemele anti-aeriene S-300 și mai nou S-400, care au capabilități antirachetă (după spusele producătorului).

Dialogul strategic pe tema apărării antirachetă între Statele Unite și Federația Rusă reprezintă un aspect normal al relației bilaterale, devreme ce aceste state dețin în momentul de față cele mai numeroase arsenale strategice și nucleare din lume. Statele Unite consideră reducerea arsenalelor strategice și apărarea antibalistic ca două teme conexe de politică externă în dialogul cu Federația Rusă. În 2001 când administrația Bush a început să ia în considerare serios dezvoltarea și desfășurarea de sisteme antirachetă, viziunea acesteia contempla reducerea drastică și unilaterală a arsenalului nuclear american și dezvoltarea de sisteme antirachetă care să protejeze împotriva amenințărilor cu rachete balistice venite din Coreea de Nord și Iran.  Federația Rusă, inspirată de exemplul american ar fi urmat să-și reducă, de bunăvoie, arsenalul strategic, și ar fi căzut de acord cu Washington-ul să abroge Tratatul Anti-Balistic din 1972.

Rusia nu a împărtășit deloc viziunea americană în acest domeniu, considerând că orice reducere consistentă a arsenalului său strategic dublată de eliminarea limitelor asupra dezvoltării sistemelor antirachetă i-ar reduce din capacitatea de a descuraja atacuri nucleare și i-ar periclita statutul de mare putere. Abrogarea unilaterală a  Tratatului Anti-Balistic a fost considerată o mișcare agresivă americană al cărei scop este neutralizarea pe termen lung a capacității de descurajare nucleară a Federației. Intențiile americane în privința dezvoltării de sisteme antirachetă și desfășurarea acestora în Europa Centrală și de Est au provocat consternare la Moscova. Una din temerile Kremlinului față de scutul antirachetă american din Europa este că la adăpostul acesteia occidentul ar putea „organiza” „revoluții colorate” în spațiul fost sovietic, ba chiar și în Rusia, fără teama unor represalii. În rândurile decidenților ruși granița dintre paranoia strategică și temeri de securitate fundamentate se estompează în anumite situații.

Pentru a calma temerile Rusiei în privința apărării antirachetă SUA a oferit o serie întreagă de oportunități de cooperare în acest domeniu. Cea mai cunoscută propunere a fost interconectare sistemelor de avertizare timpurie astfel încât să există un sistem comun care să acopere atât Europa cât și Federația Rusă, și să elimine astfel obiecțiile rusești. Mai puțin cunoscută a fost însă disponibilitatea administrației Bush de a accepta prezența unor ofițeri ruși în interiorul centrului de comandă și control care ar fi coordonat apărarea antirachetă a Europei.

Administrația Obama a propus la rândul ei crearea unui centru de operațiuni comun care să monitorizeze amenințările cu rachete balistice la adresa Europei și Federației Ruse și care să unifice „imaginile” sistemelor de avertizare timpurie americane și ruse. Concomitent cu acest centru operațional comun, Statele Unite au mai propus Moscovei crearea unui centru de planificare comun unde ofițeri din țările NATO și Rusia ar fi pregătit planuri de acțiune comune în cazul unor situații de criză care ar fi implicat atacuri cu rachete balistice. Niciuna dintre aceste inițiative diplomatice nu s-a bucurat de succes.

În schimb Federația Rusă a cerut din parte SUA „garanții legale” care să ateste că sistemul antirachetă din Europa nu este îndreptate împotriva sa. Statele Unite a considerat aceste garanții de securitate cerute de Kremlin ca impunând un drept de veto rusesc asupra politicii externe și de securitate americane și pe cale de consecință a  respins demersul diplomatic rusesc.

*

Tema apărării antirachetă ilustrează elocvent dificultățile Federației Ruse de a se adapta la arhitectura de securitate european post-Război Rece. Deși poate Kremlinul ar fi putut juca un rol important în acest domeniu, a ales să conteste deschis planurile americane. Motivul fundamental al opoziției Federației Ruse în cazul apărării antirachetă ține de opoziția față de puterea americană la nivel european și global. Deși singura nu poate contrabalansa Statele Unite, Rusia poate cel puțin să zădărnicească politica externă americană, devenind astfel o spoiling power.

George VIŞAN