Războiul din Irak – după 10 ani Răspunde

tumblr_lkjtb0Sdw31qzpwi0o1_500

Pe 19 martie s-a comemorat trecerea unui deceniu de la invazia americană a Irakului, care a dus la eliminarea regimului lui Saddam Hussein. Scopul războiului a fost înlăturarea de la putere al lui Saddam Hussein și dezarmarea Irakului de arsenalul său de distrugere în masă. În subsidiar războiul a urmărit un scop ideologic pe atât de ambițios, pe cât de bizar: crearea unei democrații în Orientul Mijlociu, evoluție care să antreneze un val de schimbări democratice în regiune.

Invadarea Irakului a reprezentat unul din cele mai importante evenimente politico-militare ale deceniului trecut, fiind depășit ca importanță numai de atentatele de la 11 septembrie 2001 de la Washington DC și New York. O consecință directă a acestui atentat, al doilea război din Golf, a reprezentat unul dintre cele mai divizive evenimente ale decadei. În favoarea sau împotriva războiului au curs litri de cerneală și s-au publicat cărți la cele mai prestigioase edituri internaționale. Niciun intelectual public internațional de calibru nu a ratat oportunitate de a-și exprima opinia în paginile cotidianelor de prestigiu, la CNN, BBC sau în volumuri ce au devenit best-seller-uri peste noapte.

Opoziția față de invadarea Irakului a scos în stradă în Europa și în alte părți ale globului milioane de protestatari, iar fricțiunile dintre SUA și Europa au testat soliditatea alianței nord-atlantice. Partenerii Europeni s-au simțit trădăți de modul în care SUA a manipulat disensiunile dintre principalele puteri europene (Marea Britanie, Germania, Franța), iar Washington-ul s-a simțit la rândul său trădat de campanie furibundă anti-război declanșată de Franța și Germania, precum și de alianța cu Rusia din Consiliul de Securitate al ONU. Bătrânul continent s-a simțit insultat de distincția nefericită făcută de Donald Rumsfeld între „Noua Europă” și „Vechea Europă”, iar valul anti-francez din SUA a fost de-a dreptul șocant (vezi Freedom Fries și vinul francez vărsat în rigole de către americani). Relația trans-atlantică a „trosnit” atunci din toate încheieturile – dar a reușit să supraviețuiască.

Din punct de vedere politic invazia Irakului a reprezentat cea mai vizibilă manifestare a puterii americane și a diferențelor de putere ce desparte restul membrilor sistemului internațional. A fost momentul de glorie al unipolarității americane. Statele Unite au interpretat foarte larg Rezoluția 1441/2002 a Consiliului de Securitate, au generat o coaliție ad-hoc (coalition of the willing) și au purces la invadarea Irakului. Moscova, Beijingul, Parisul și Berlinul, cei mai vocali oponenți ai atacării Irakului nu au putut face nimic pentru a pune capăt planurilor Washington-ului. ONU nu a putut decât să constate că SUA a devenit putere ocupantă, deci responsabilă pentru soarta Irakului, și să emită rezoluții care să legitimeze prezența unei forțe internaționale de stabilizare. Niciodată prăpastia dintre o mare putere și restul actorilor internaționali nu a fost mai mare – formarea unei coaliții balansatoare a fost de-a dreptul imposibilă.

La zece ani de la începutul Operațiunii Iraqi Freedom se pune întrebarea legitimă care au fost cauzele care au condus Statele Unite să ia decizia să atace și să invadeze Irakul. Resorturile acestei decizii politice se regăsesc în impactul creat de atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra mindsetului politicii externe și de securitate americane. După 11 septembrie amenințările la adresa securității americane au fost reconsiderate – astfel încât un nou atac, simetric sau asimetric, asupra teritoriului american să fie prevenit. Deodată amenințările considerate a fi „de rutină” au căpătat o nouă semnificație – Irak-ul era una dintre aceste amenințări, care alături de Coreea de Nord și Iranul (celebra axă a răului din discursul privind starea națiunii din 2002 al lui George W. Bush) numai puteau fi tolerate. Politica externă și de securitate americană a fost reorientată spre prevenirea amenințărilor înainte ca aceste să se maturizeze – apărare anticipativă (anticipatory self-defense) și o definiție foarte largă a apărării preemptive, care practic însemna că SUA trebuia să acționeze preventiv în raport cu o serie întreagă de amenițări asimetrice și simetrice. Washington-ul a trecut de la o postură strategică defensivă axată pe descurajare, la una ofensivă ce presupunea prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale.

Irakul s-a profilat ca o țintă a unei intervenții din cauza a două aspecte foarte importante pentru decidenții americani în acel moment – programele irakiene privind dezvoltarea unor arme de distrugere în masă și riscul ca o armă de distrugere în masă să ajungă în mâinile rețelei Al Qaeda sau poate al unei alte organizații teroriste. Irakul devenise notoriu pentru programele sale ce vizau dezvoltarea de arme de distrugere în masă, inclusiv arme nucleare, și pentru modul cum Saddam Hussein ignorase și sfidase de-a lungul timpului eforturile americane și ale aliaților Washington-ului de a-l forța să renunțe la aceste programe. În timpul războiului dintre Iran și Irak, Baghdad-ul a utilizat fără niciun fel de rețineri arme chimice împotriva trupelor iraniene și chiar împotriva propriilor cetățeni – represiunea rebelilor kurzi. Din această perspectivă Irakul condus de Saddam Hussein reprezenta o dublă amenințare – ca proliferator de arme de distrugere în masă și ca utilizator al acestora.

Alături de arme de distrugere în masă Irakul dezvoltase de-a lungul timpului vectori purtători capabili să le lanseze – rachete balistice, proiectile de artilerie și bombe de aviație. Irakul a utilizat rachete balistice împotriva țintelor civile și militare atât în timpul războiului cu Iranul dar și în timpul primului război din Golf împotriva forțelor coaliției și a Israelului. Inspectorii internaționali trimiși în Irak după înfrângerea acestuia în războiul din 1991 au descoperit un vast arsenal de arme de distrugere în masă, precum și un program nuclear militar mult mai avansat decât se credea anterior. Dovezi descoperite recent indică faptul că programul nuclear irakian se recuperase după atacul israelian asupra reactorului de la Osirak și accelerase foarte mult după această tentativă de a pune capăt ambițiilor nucleare ale lui Saddam Hussein.

Pe lângă dezarmarea regimului lui Saddam Hussein a doua cauză care a determinat intervenția a reprezentat-o planurile complet nerealiste ale administrației privind tranformarea Irakului într-un stat democratic care să ducă la creearea unui efect de bulgăre de zăpadă în Orientul Mijlociu. Acest obiectiv a apărut pe agenda strategică americană în urma unor concluzii trase după 11 septembrie legate de cauzele extremismului islamic. Astfel „aripa neoconservatoare” a administrației a ajuns la concluzia că absența democrației în Orientul Mijlociu este generatoare de terorism și pe cale de consecință crearea unor state democratice ar elimina cauzele terorismului în această regiune.

Decizia de a invada Irakul a fost facilitată și de o serie de cauze circumstanțiale. A existat percepția că într-un fel sau altul că Saddam Hussein fie ar fi avut ceva de-a face cu atentatele de la 11 septembrie, fie colaborează cu Al Qaeda. Această percepție a fost utilizată pentru a justifica intervenția americană, deși ulterior s-a dovedit lipsită de fundament. O cauză circumstanțială care a jucat un rol important în decizia de lansare a invaziei a fost percepția la nivelul administrației că situația Irakului de după primul război din Golf reprezenta un anacronism. Pentru multe voci din administrația George W. Bush, veterani ai administrației tatălui său – Dick Cheney, Paul Wolfowitz (mai ales acesta din urma) – rezultatul primului război din Golf era unul parțial și dezamăgitor – supraviețuirea regimului lui Saddam Hussein reprezenta de fapt un periculos unfinished business. Mai mult supraviețuirea regimului lui Saddam Hussein și modul în care acesta a sfidat eforturile anterioare SUA de a-l dezarma a fost considerat un afront adus puterii americane. Efectele măsurile luate anterior invaziei din 2003 de a restricționa și degrada puterea lui Saddam Hussein au fost complet subestimate de administrația George W. Bush. Operațiunile din zonele de interdicție aeriană din nordul și sudul Irakului (Northern Watch, Southern Watch), loviturile aeriene din 1993, Desert Strike, Desert Fox au erodat capabilitățile militare ale Bagdad-ului. La acestea se adaugă efectele sancțiunilor economice și ale embargoului privind vânzările de armament către Irak. În martie 2003 la debutul Operațiunii Iraqi Freedom, Irakul nu putea rezista din punct de vedere militar unui atac militar.

În fine o a treia cauză circumstanțială care a determinat invazia Irakului, era sentimentul unor decidenți americani că eliminarea regimului taliban din Afganistan și campania împotriva Al Qaida nu reprezentau gesturi politice și strategice semnificative care să dovedească hotărârea Statelor Unite de a combate terorisme și de a preveni un nou 11 septembrie. Era nevoie de o „speță” mult mai consistentă – iar Irakul corespundea acestui profil: rogue state, proliferator de arme de distrugere în masă și un regim tiranic.

Gambitul american în Irak s-a dovedit a fi însă un semi-eșec de proporții, care a afectat masiv puterea și prestigiul Statelor Unite ale Americii. La șase luni după ce președintele George W. Bush a proclamat triumfal de la bordul portavionului Abraham Lincoln mission accomplished – victoria americană în cadrul Operațiunii Iraqi Freedom – nici urmă de arsenalul de distrugere în masă în numele căruia Washington-ul și-a justificat și legitimat invazia. Rapoartele postbelice ale Pentagonului și ale CIA au arătat că după primul război din Golf arsenalul de distrugere în masă al Irakului a fost practic eliminat, Saddam Hussein încercând să pastreze doar capacitate de reporni acele programe în caz de nevoie. Mai mult acesta a încercat, după ce arsenalul a fost dezafectat în urma inspecțiilor ONU și a atacurilor anglo-americane ce au urmat, o să dea impresia că posedă aceste arme pentru a preveni posibile atacuri iraniene. Toate informațiile obținute de serviciile secrete americane utilizate pentru a justifica intervenția americană au fost inexacte sau false, și mai grav au fost utilizate manipulator pentru a convinge opinia publică americană și internațională de necesitatea invaziei. Pe toată durata ocupației americane au fost recuperate 500 de obuze de artilerie ce conțineau agenți chimici, dar era vorba de muniție expirată complet inutilizabilă, și 550 de tone de yellowcake, rămășițele programului nuclear iranian, la fel de inutilizabil în absența tehnologiei de îmbogățire.

Cât despre planurile administrației de a crea un regim democratic care să genereze o serie de schimbări democratice în regiune – acestea au eșuat în anarhie, insurgență și război civil. Deși victoria a fost obținută relativ ușor – Statele Unite nu au planificat eficient și realist perioada post-conflict, iar trupele de care dispuneau în teren erau insuficiente pentru a asigura securitatea populației. Lucrul acesta s-a văzut cel mai bine o dată cu eliberarea Baghdad-ului – foarte rapid capitala Irakului căzând pradă anarhiei și jafului sistematizat, iar trupele americane nu au fost capabile să reinstaureze în mod eficient ordinea publică, fiind prea puține. Acest aspect a fost cauzat de planificarea defectuoasă a operațiunii care a pus accent numai pe înfrângerea forțelor armate irakiene asigurând necesarul de trupe numai pentru acest obiectiv și subestimând efectele sociale și politice ale eliminării regimului Saddam Hussein. În cadrul Operațiunii Iraqi Freedom Pentagonul a dorit să arate că poate câștiga un conflict militar și să ocupe un stat inamic cu economie de forțe.

Relativ rapid după încheierea operațiunilor militare majore și ocuparea Irakului a izbucnit o insurgență de proporții, care a înghițit resurse militare și politice, dar mai ales vieți omenești. Insurgența a fost dublată de violență sectară, reaprinzându-se conflictele dintre șiiți și suniți sau dintre creștini și musulmani. În mod ironic eliminarea regimului lui Saddam Hussein a condus la facilitarea instalării în Irak a grupării Al Qaeda care s-a lansat înt-o campanie furibundă de atacuri teroriste și violență sectară. Ocuparea Irakului a acționat ca un magnet pentru islamiștii radicali la nivel global, o bună parte dintre insurgenți fiind luptători străini atrași de posibilitatea confruntării cu Statele Unite. Situația a fost cu greu stabilizată în perioadă 2007-2009 prin sporirea efectivelor americane și adoptarea unei strategii comprehensive de contrainsurgență.

*

Care au fost efectele invaziei Irakului asupra puterii americane? Nici măcar cea mai simplă analiză a efectelor celui de-al doilea război din Golf nu poate sublinia efectele negative ale acesteia. În plan regional ocuparea Irakului și eliminarea lui Saddam Hussein au avut drept consecință consolidarea poziției Iranului în regiune. Cea mai bună contrapondere față de ambițiile regionale ale Teheranului era Irakul, chiar și în condițiile în care puterea sa era sever limitată de efectele sancțiunilor internaționale și ale atacurilor americane anterioare invaziei. Mai grav este că după victoria asupra Irakului, Statele Unite ale Americii au respins o ofertă diplomatică iraniană care ar fi condus la soluționarea diferendelor istorice din relația bilaterală. Oferta includea și negocieri asupra programului nuclear al Iranului, care în prezent este una din provocările majore ale diplomației americane. La momentul lansării ofertei Statele Unite se aflau într-o poziție de forță și puteau să impună termenii unei înțelegeri cu Iranul.

Tot la nivel regional ocuparea Irakului și insurgența ce a urmat au delegitimat practic ideea de democratizare în Orientul Mijlociu. Democrația a fost asociată automat cu instabilitatea și violența sectară, relegitimând practic regimurile autoritare și distrugând în fașă eventualele planuri de reformă și liberalizare a regimurilor autoritare din regiune. Această tendință a fost oarecum schimbată de Primăvara Arabă. Prestigiul american a avut de suferit în regiune ca urmare a infirmării acuzațiilor privind existența unui vast arsenal de arme de distrugere în masă, a revelării abuzurilor din închisoarea Abu Ghraib și a modului în care a fost gestionată insurgența din Irak. Anti-americanismul în Orientul Mijlociu a atins cote istorice pe durată ocupației Irakului.

Pentru irakieni chiar dacă eliminarea regimului lui Saddam Hussein a fost o evoluția pozitivă ce a urmat după războiul din 2003 a reprezentat o catastrofă. Războiul a scos la iveală vechile conflicte sectare și a aruncat societate irakiană în război civil. Mai mult de 100000 de civili irakieni au murit ca urmare a insurgenței și războiului civil, iar alte sute de mii au fost răniți sau au devenit refugiați. „Eliberarea” de regimul lui Saddam Hussein a fost plătită scump de societate irakiană.

La nivel global prestigiul Statelor Unite ale Americii a avut de suferit extraordinar de mult ca urmare a faptului că arsenalul de arme de distrugere în masă al Irakului s-a dovedit a fi o himeră. Principalul motiv al invaziei a fost infirmat. Notorietatea abuzurilor comise la Abu Ghraib au condus la sporirea neîncrederii în SUA și a scăderii globale a prestigiului Americii. Insurgența a arătat că irakienii nu-i privesc pe americani ca pe niște eliberatori, iar violența sectară a demonstrat incapacitatea SUA de a asigura pacea și securitatea Irakului. Eforturile de a pacifica insurgența și a pune capăt violenței sectare au dus la re-alocarea resurselor destinate operațiunilor din Afganistan fapt ce a permis, parțial, revigorarea talibanilor. În timp efectele cumulate ale direcționării majorității resurselor militare spre Irak și a concentrării atenției decidenților americani asupra situației din această țară, au avut drept efect înregistrării unui semi-eșec politic și militar și în cazul Afganistanului.

Concentrarea antenției și resurselor asupra problemelor Orientului Mijlociu au avut drept efect la nivel global ignorarea altor tendințe internaționale ce au periclitat poziția SUA în cadrul sistemului internațional. Statele Unit nu au acordat atenția cuvenite asertivității rusești (a se vede războiul din ruso-georgian) și ascensiunii Chinei, care are în prezent ambiții hegemonice în Asia. Schimbarea prin forță a regimului lui Saddam Hussein (regime change) a avut drept efect accelerare programelor nucleare ale Coreei de Nord și ale Iranului, precum și a dezvoltării mijloacelor asimetrice necesare subminării puterii american. Un stat ce posedă arme nucleare va fi practic protejat de soarta Irakului – această este concluzia trasă de Pyongyang – care a reușit să dezvolte arme nucleare, iar Iranul în prezent nu este departe de a obține capacitatea de a produce asemenea arme.

Ocupația Irakului, reconstrucția acestei țări și combaterea insurgenței au contribuit, alături de operațiunile din Afganistan desfășurate în paralel, la sporirea deficitului bugetar al SUA, care în prezent a depășit fabuloasa sumă de 15 trilioane de dolari. Alături de criza economică și financiară din 2008, cheltuielile militare pentru a susține ocupația Irakului au avut efecte negative asupra puterii economice a SUA.

Singura concluzie care poate fi trasă la 10 ani de la declanșarea Operațiunii Iraqi Freedom este că aceasta nu ar fi trebuit să aibă loc. Saddam Hussein oricât monstruos era, putea fi descurajat și ținut în frâu (kept in a box) fără a fi nevoie de o intervenție militară. La un moment dat regimul său s-ar fi prăbușit, după cum arată evenimentele Primăverii Arabe. În termeni umani, politici și strategici costurile invaziei Irakului au fost prea mari în raport cu beneficiile obținute. Invazia Irakului în 2003 este o lecție depre ce efecte pot avea în politica externă și în marea strategie fixismile ideologice, hybris-ul politic, informațiile neconcludente și proastă planificare.

George VIŞAN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s