Dar, pentru un președinte preocupat de apărarea suveranității, rămâne suspect de tăcut asupra unui aspect cheie: interferența rusă în alegerile de anul trecut, realitate asumată de Congres și considerată drept un atac asupra democrației americane.
Citită atent, filozofia articulată de Donald Trump la ONU îl plasează mai aproape de proiectele Rusiei și Chinei. More…
Probabil una dintre marile probleme ale decidenților europeni este deficitul de atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza ucraineană, mâine de Grexit, poimâine de refugiați. Reacționează emoțional și aparentul lor leadership nu depășește durata unui breaking-news. Campania NATO din Libia împotriva lui Gaddafi oferă exemplul perfect. Considerată inițial drept un model de intervenționism de succes, patru ani mai târziu este mai degrabă o rețetă sigură de fabricare a unui stat eșuat. Sub presiunea jurnalelor de știri și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-britanică s-a grăbit să oprească avansul armatei guvernamentale către Benghazi. Ulterior, sprijiniți de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva regimului Gaddafi, fără însă ca operațiunea mandatată de Consiliul de Securitate să fie urmată de un efort persistent de stabilizare post-conflict. Rezultatul? Libia post Gaddafi devine o Somalie mediteraneană, un tărâm „al războiului tuturor împotriva tuturor“ și unul dintre principalii exportatori de refugiați care iau drumul Europei.
Sunt voci care cred că o operațiune UE ar fi trebuit să urmeze celei desfășurate de Alianță. „NATO și-a îndeplinit misiunea fixată de Consiliul de Securitate. Rezoluțiile 1970 și 1973 cereau NATO să instituie o carantină maritimă împotriva comerțului cu arme și o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a proteja populația civilă. NATO a făcut toate aceste lucruri și misiunea în coordonatele mandatului Consiliului de Securitate s-a încheiat. Responsabilitatea post-conflict cădea în sarcina ONU și într-o oarecare măsură în sfera UE, fiind organizația internațională cu cel mai mult de câștigat prin implicarea în reconstrucția post-conflict. Este evident că un grad mai mare de particpare post-conflict din partea ONU și a UE ar fi putut schimba complet situația pe care o avem astăzi. Dar asta nu era o responsabilitate NATO, ci una a UE“, crede astăzi amiralul James Stavridis, fostul comandant suprem al Forțelor Aliate din Europa. More…
Niciuna dintre avertizările făcute de Statele Unite pe parcursul săptămânii trecute la cel mai înalt nivel nu a injectat o doză serioasă de risc în calculele lui Putin față de Ucraina. Mai întâi Susan Rice, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Obama, a avertizat Rusia că o intervenție militară ar fi „o gravă eroare“. Apoi, chiar pe fondul mobilizării forțelor ruse la granița cu Ucraina, Samantha Power, ambasadorul SUA la ONU, a cerut „respectarea suveranității Ucrainei“ și reafirmarea la nivelul Consiliului de Securitate a anumitor principii de bază, precum „unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei“.
În septembrie anul trecut, pe scena Națiunilor Unite, Obama afirma că Statele Unite sunt pregătite să folosească forța militară pentru a se opune „agresiunii externe împotriva aliaților și partenerilor, așa cum am făcut în timpul Războiului din Golf“. Reasigurările erau adresate statelor din Orientul Mijlociu, în special saudiților și israelienilor, tot mai nervoși față de reacția ambivalentă, timidă a Washington-ului în raport cu Siria și Iranul. Oare ce valoare mai au astfel de reasigurări pentru publicul țintă din Orientul Mijlociu, când garanțiile de securitate colectivă oferite prin Memorandumul de la Budapesta, și invocate astăzi de Ucraina, sunt complet ignorate de Moscova? More…
Din informațiile disponibile în momentul de față se poate trage concluzia că, în ciuda hotărârii parlamentului rus de a desfășura trupe în Ucraina, Federația Rusă nu pare să fie pregătită să folosească forța pe scară largă împotriva Kievului. Acest lucru s-ar putea schimba însă, situația fiind fluidă și tensionată.
Este probabil ca acțiunile rusești să vizeze în momentul de față atingerea unor obiective limitate – detașarea Crimeei de restul Ucrainei pentru menținerea bazei militare de la Sevastopol – însă hotărârea camerei superioare a parlamentului rus se referă la Ucraina, nu doar la Crimeea. În cazul escaladării tensiunilor și utilizării forței de către Federația Rusă, costurile politice și diplomatice pentru Kremlin vor fi destul de ridicate.
Reacția Kremlinului la evenimentele din Ucraina din ultimele luni nu reprezintă un act al unui stat încrezător în statutul său de mare putere în cadrul sistemului internațional. Mai curând pare a fi o reacție nervoasă bazată frica de a pierde accesul la un punct strategic cheie pentru forța sa militară – baza de la Sevastopol, frica că mișcările de stradă din Ucraina să nu alimenteze fenomene similare în Rusia și să ducă la răsturnarea regimului Putin și frica de a pierde controlul asupra Ucrainei prin alinierea acesteia la Occident, și pe cale de consecință slăbirea hegemoniei rusești în spațiul fost sovietic. More…
Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.
Într-un moment sensibil pentru Administrația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un simbolic shutdown guvernamental, președintele Obama a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adunării Generale a ONU pentru a clarifica obiectivele politicii sale externe în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Multe dintre nuanțele folosite atunci par să anunțe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat. More…
Evoluțiile diplomatice din dosarul sirian continuă să surprindă și să devină de-a dreptul confuze pentru observatorii scenei internaționale: mai întâi a fost votul negativ din Camera Comunelor care a eliminat posibilitatea unei intervenții britanice alături de America în Siria, pe urmă Franța și-a asumat plenar rolul de secondant al SUA în cazul lansării unor atacuri asupra regimului lui Bashar al Assad, iar președintele Obama a apelat la votul Congresului american pentru a obține legitimitatea necesară unei intervenții în Siria, ca apoi să se răzgândească. Ultima evoluție de pe frontul diplomatic al crizei siriene fost transferarea responsabilității pentru soluționarea crizei Federației Ruse printr-o mișcare surprinzătoare a secretarului de stat John Kerry.
În cazul crizei siriene politica externă americană s-a dovedit ambivalentă și echivocă: timp de doi ani Washington-ul s-a abținut să intervină, în ciuda unui dezastru umanitar evident – peste 100 000 de morți și 2 milioane de refugiați – limitându-se la impunerea unor „praguri de netrecut” (red lines) care circumscriau o posibilă intervenție directă doar în cazul în care regimului lui Assad ar fi transferat arme de distrugere în masă unor rețele teroriste (un scenariu de coșmar pentru SUA, dar și pentru Israel) sau ar fi fost utilizate asupra civililor. Cazul sirian se înscria foarte în precedentele stabilite de intervențiile americane în fosta Iugoslavie, Somalia și Libia – numai că de data aceasta SUA au ales să stea în expectativă. Atacul cu arme chimice de la Ghouta a schimbat însă dinamica politicii externe americane, care a intrat pe „repede înainte” în pregătiri de război, la mijloc fiind credibilitatea SUA după ce unul din pragurile de netrecut a fost încălcat. More…
Joi 29 august a avut loc o răsturnare de situație greu de imaginat în istoria politică modernă britanică: deși guvernul de coaliție al lui David Cameron deținea majoritatea în Camera Comunelor nu a reușit să strângă destule voturi pentru a obține mandatul necesar participării la o intervenție alături de Statele Unite în Siria. Acest rezultat este fără precedent– niciun cabinet britanic nu și-a văzut refuzată de către Parlament inițierea unei intervenții militare, până acum. Este o evoluție politică istorică – în alte circumstanțe acest vot ar fi condus la demisia guvernului.
O intervenție în Siria este o acțiune riscantă, cu consecințe serioase și nebănuite pe termen lung. Judecând doar după forțele pe care SUA le-a desfășurat în prezent în apropierea Siriei cel mai probabil scenariul presupune o serie de atacuri limitate asupra locațiilor unde se bănuiește că sunt depozitate armele chimice ale regimului lui Bashar al Assad.
Intervenția, când se va produce, nu va avea drept scop înlăturarea regimului Assad sau sprijinirea rebelilor. Mai curând scopul politic este de a demonstra hotărârea americană de a-și respecta angajamentele – a se vede „pragurile de netrecut” pe care administrația Obama și le-a asumat de fiecare dată când pe agenda internațională apărea situația din Siria. Utilizarea armelor chimice a pus în discuție credibilitatea politicii externe americane – în momentul de față aceasta trebuie restabilită.
More…
Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.
În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).
Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…
Sloganul de mai sus este folosit de adolescenţii americani atunci când cineva se laudă prea tare. Şi nu fără motiv. Adolescenţii (1) sunt oarecum înclinaţi să înflorească adevărul, (2) au acces la tehnologie, ca un simbol al statutului şi (3) înţeleg cum se cuvine importanţa imaginii. Astfel, acest test al plauzibilităţii este foarte raţional.
Însă nu doar adolescenţii cu coşuri se găsesc în această situaţie. În mod asemănător ne putem gândi la politicieni, militanţi şi lobbyşti. Aceştia (1) au ca misiune să prezinte doar o faţă a faptelor, (2) au acces la tehnologie ca un simbol al statutului şi beneficiu colateral al scurgerii de dosare (3) înţeleg cum se cuvine importanţa imaginii.
Împotriva laudelor politicienilor şi militanţilor suntem vaccinaţi destul de bine. Dar acuzaţiile pe care şi le aduc unii altora le primim cu destulă candoare şi fără să le testăm intelectual. Mulţi credincioşi sunt capabili inclusiv să facă o complicată gimnastică internă. Oameni care spun ritos că Elena Udrea sau Adriean Videanu trebuiesc socotiţi cetăţeni onorabili măcar până DNA descoperă ceva devin brusc mult mai familiari şi burto-bătăişti atunci când îţi spun cine a plătit Piaţa Universităţii, cu ce sume şi pe câţi la sută din cei prezenţi.
Inversa este la fel de adevărată. Oameni care sunt indignaţi principial că Adrian Năstase a fost condamnat strict pe probe indirecte, zâmbesc complice vorbind de relaţia presupus sexuală dintre Elena Udrea şi preşedintele ţării. More…
Pe 19 martie s-a comemorat trecerea unui deceniu de la invazia americană a Irakului, care a dus la eliminarea regimului lui Saddam Hussein. Scopul războiului a fost înlăturarea de la putere al lui Saddam Hussein și dezarmarea Irakului de arsenalul său de distrugere în masă. În subsidiar războiul a urmărit un scop ideologic pe atât de ambițios, pe cât de bizar: crearea unei democrații în Orientul Mijlociu, evoluție care să antreneze un val de schimbări democratice în regiune.
Singura concluzie care poate fi trasă la 10 ani de la declanșarea Operațiunii Iraqi Freedom este că aceasta nu ar fi trebuit să aibă loc. Saddam Hussein oricât monstruos era, putea fi descurajat și ținut în frâu (kept in a box) fără a fi nevoie de o intervenție militară. La un moment dat regimul său s-ar fi prăbușit, după cum arată evenimentele Primăverii Arabe. În termeni umani, politici și strategici costurile invaziei Irakului au fost prea mari în raport cu beneficiile obținute. Invazia Irakului în 2003 este o lecție depre ce efecte pot avea în politica externă și în marea strategie fixismile ideologice, hybris-ul politic, informațiile neconcludente și proastă planificare. More…
Pe tot parcursul anului 2012 politicienii şi instituţiile ne-au tratat (pe unii sau pe alţii) cu condescendenţă şi aroganţă. Nu numai că opţiunile noastre politice au fost catalogate ca ne-legitime, ci însăşi dreptul nostru de a pune întrebări şi a aştepta răspunsuri a fost privit cu suspiciune. Soluţia deci este ca fiecare om şi fiecare instituţie să înceteze judecăţile şi clasificările morale şi să înceapă a răspunde într-un mod respectuos.
Societatea este asemeni unui râu. Râul poate fi îndiguit şi transformat într-un canal navigabil sau o salbă de lacuri cu hidrocentrale. Dar el nu poate fi forţat dincolo de o anumită limită. Nu ai cum să îl faci, spre exemplu, să curgă înapoi. Iar simpla persistenţa în efort nu se numeşte eroism decât dacă este însoţită de cunoaşterea râului. Altfel vorbim de simplă încăpăţânare.
Avem deci surse diverse care sugerează că mai multe instituţii sunt într-o scădere a încrederii. Există excepţii: încrederea în autorităţile locale se consolidează în 2012; încrederea în ONGuri creşte din aprilie trecut şi până astăzi; chiar şi încrederea în sindicate are o creştere în zig-zag care seamănă mult a stagnare. Chiar şi aşa, încrederea în instituţii centralizate, naţionale sau supra-naţionale a scăzut în 2012. More…
Civitas Politics 