Istorii complicate 3

966497_567504343272340_1872511316_o

Am rămas și eu surprins de amploarea expunerii publice a operei istoricului american Larry Watts – mă refer în special la aparițiile pe postul public din ultimii doi ani. Dacă ar fi să compar expunerea sa mediatică cu cea a unor istorici români de calibru: Lucian Boia sau Bogdan Murgescu, istoricul american s-a bucurat de o mediatizare foarte intensă dublată și de o „binecuvântare” discretă a instituțiilor statului – conferință la BNR și asocierea cu SRI – în ciuda faptul că teza de la care pornesc cărțile sale e mai mult decât discutabilă. Bogdan Murgescu, autorul monumentalului volum România și Europa: Acumularea decalajelor (1500-2010), nu a beneficiat, de exemplu, de un documentar pe TVR, cu toate că opera sa ar merita un minim efort jurnalistic din partea postului public. Recuperarea trecutului Departamentului Securității Statului și a DIE nu reprezintă doar o teză revizionistă ci un act de negare a ceea ce au reprezentat aceste instituții în timpul regimului totalitar comunist, pavăza și spada regimului – poliția politică.

Pentru mine Ion Pacepa nu este nici erou, dar nici trădător. Confruntat cu brutalitatea totalitarismului comunist dezertarea pare a fi cea mai înaltă formă de patriotism după dizidența fățișă.
More…

Anunțuri

Anul neîncrederii noastre 7

Pe tot parcursul anului 2012 politicienii şi instituţiile ne-au tratat (pe unii sau pe alţii) cu condescendenţă şi aroganţă. Nu numai că opţiunile noastre politice au fost catalogate ca ne-legitime, ci însăşi dreptul nostru de a pune întrebări şi a aştepta răspunsuri a fost privit cu suspiciune. Soluţia deci este ca fiecare om şi fiecare instituţie să înceteze judecăţile şi clasificările morale şi să înceapă a răspunde într-un mod respectuos.

Societatea este asemeni unui râu. Râul poate fi îndiguit şi transformat într-un canal navigabil sau o salbă de lacuri cu hidrocentrale. Dar el nu poate fi forţat dincolo de o anumită limită. Nu ai cum să îl faci, spre exemplu, să curgă înapoi. Iar simpla persistenţa în efort nu se numeşte eroism decât dacă este însoţită de cunoaşterea râului. Altfel vorbim de simplă încăpăţânare.

Avem deci surse diverse care sugerează că mai multe instituţii sunt într-o scădere a încrederii. Există excepţii: încrederea în autorităţile locale se consolidează în 2012; încrederea în ONGuri creşte din aprilie trecut şi până astăzi; chiar şi încrederea în sindicate are o creştere în zig-zag care seamănă mult a stagnare. Chiar şi aşa, încrederea în instituţii centralizate, naţionale sau supra-naţionale a scăzut în 2012. More…

Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă. More…

Raport despre analiza politică în mediul online (open source intelligence) 1

Când am scris episodul trecut ale acestei serii nu știam că am început o serie. Dar am spus atunci că informația furnizată în mediul online va fi mai multă și mai bună decât cea care vine pe alte canale și deocamdată, speranțele s-au împlinit. Avem destule materiale pentru un nou articol și, mai mult, speranță că cifrele și analizele vor continua să vină până de alegeri în ritm alert, astfel încât să mai apucăm să scriem măcar două episoade.

Unde mergi tu încredere?

Mircea Kivu observă decăderea încrederii în toți politicienii și demnitarii români, inclusiv Mugur Isărescu.

Este evident, în fața acestor cifre că vedem o deteriorare a încrederii în clasa conducătoare în ansamblul ei, distribuită relativ egal între reprezentanții acesteia, politici sau apolitici. Căderea este, foarte aproximativ, de 1/3 din iunie până în octombrie.

Printre altele, domnul Kivu așteaptă ca să vedem efecte inclusiv într-o prezență scăzută la vot. În episodul anterior am văzut cum Barbu Mateescu (Sociollogica) a identificat existența unui electorat mai nehotărât al USL. Astfel, la o prezență mai mică la vot sondajele analizate de el proiectau un scor mai mic USL. Vorbim însă de lucruri diferite. Neîncrederea crescândă identificată de Mircea Kivu este o sursă separată de absenteism (și este mascată probabil în graficele lui Barbu Mateescu în zona celor hotărâți să nu meargă la vot). Pe de altă parte nu putem exclude cu totul un scenariu vot atipic, în care prezența est asigurată mai degrabă de respingere (vot negativ) decât de încredere. More…

Brâncoveanu și mitul administratorului (despre circulația elitelor) 4

Emil Constantinescu a venit de la catedră, Mugur Isărescu și Lucian Croitoru au venit de la bancă. Mihai Răzvan Ungureanu a venit de la Externe/SIE iar Mircea Geoană (oarecum) din diplomație. Victor Ciorbea, Traian Băsescu, Emil Boc, Klaus Iohannis au venit de la primării.

Prin contrast Ion Iliescu, Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta și Crin Antonescu au urcat la putere pe linie de partid (sau revoluționară).

Rotunjind, din 4 politicieni de maxim nivel, 4 nu se impun ca politicieni în aparatul reprezentativ central (Guvern, Parlament, Partide) ci vin cu o anume aură tehnocratică dată de experiența administrativă. Cazul Ministerului de Externe este atipic, dar cunoscut – nu insist aici. Dintre aceștia doi, 1 vine din lumea academică/ diplomație/ sistemul bancar în timp ce 1 vine din administrația locală. Zero procente vin din „economia reală” – domnul Tăriceanu are experiență relevantă, dar nu trecutul său de antreprenor l-a propulsat în poziția de prim ministru. More…