După congres (Poveste din două cetăți) 8

61572514[1]

A semănat cu mitingul USL de 30 000 și va semăna cu mitingul de partid de 100 000 (când și dacă va fi acesta) indiferent de numele partidului de atunci.

Au fost lansate câteva teme noi (nu multe) și a rămas neatinse multe altele.

Ceea ce rămâne ca având impact este efectul de stabilizare a vieții politici, prin care ușor-ușor ne vedem fiecare îngropat în tranșeea sa. Este același efect de înghețare pe care l-a avut suspendarea dar mult (mult!) mai redus. More…

Reclame

Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă. More…