Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Cu Iliescu votez maică, căci el este preşedinte. Când o fi Constantinescu voi vota cu el (bătrânică din anii ’90).

Două naraţiuni: preşedinţi vs. progresişti

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă.

Primul nivel de abstracţie: om de stat vs. mare coaliţie

Aşadar reţetele de succes sunt următoarele:

  • Marele Om de Stat: un singur lider confirmat şi carismatic, un singur partid susţinător, o excelentă maşina de vot.
  • Împreună vom reuşi: o largă coaliţie + o cantitate de carismă şi organizare care nu bate recordurile

Observaţi cum Marele Om de Stat se diferenţiază de Marele Om Providenţial (concept prin care băsescienii se referă uneori la contribuţia actualului preşedinte la propriile victorii). Traian Băsescu este în 2004 „doar providenţial”: preia o strategie corectă şi îi adaugă acea contribuţie marginală care aduce victoria. Abia în 2009 el devine un „mare om” căci câştigă de unul singur pe timp de criză, având prestigiul funcţiei de partea sa dar sprijinindu-se doar pe un singur partide.

Al doilea nivel de abstracţie: liderul tradiţional şi revoluţionarii

Să lărgim acum modelele pentru a include toate mandatele prezidenţiale. Putem spune în mod corect că toţi preşedinţii (inclusiv Ion Iliescu în 1989) obţin primul mandat vorbind în numele unei coaliţii mai largi de forţe ale societăţii. Cei mai puternici dintre ei pot obţine apoi un al doilea (sau al treilea) mandat. În mod tipic, mandatele ulterioare se câştigă la cârma unei maşini puternice de vot.

Este greu de spus cu siguranţă de unde vin aceste pattern-uri. Explicaţia mea favorită este că rolul carismei este supraestimat în mod sistematic. În fapt, prezidenţiabilul perfect ar avea nevoie să aibă simultan autoritate carismatică şi autoritate tradiţională. (Nu mai dau linkuri către conceptele lui Max Weber, am făcut-o în articole anterioare.) Astfel avem explicate victoriile din 2000 şi 2009, precum şi robusteţea candidaturii non-carismaticului Adrian Năstase în 2004. Rămâne să explicăm cealaltă faţă a monezii: victoria coaliţiilor. Deocamdată cred că ele nu se bazează pe obţinerea unei legitimităţi comparabile ci prin săparea legitimităţii liderului tradiţional în funcţie. Să observăm în acest sens limbajul folosit. În 1996 avem „Schimbarea”, în 2004 „Revoluţia” iar în 2009 „Revoluţia bunului simţ”.

Paranteză pentru cei obsedaţi de clasificări. Să observăm că nu întotdeauna „reformişti” = „revoluţionari” sau „conservatori” = „susţinători ai autorităţii tradiţionale a preşedintelui”. Depinde cine este la conducere. În 2000 preşedintele reformist Constantinescu suferă un colaps puternic şi toate ceste discuţii despre autoritate nu mai contează. În 2009 avem însă un preşedinte cu un discurs reformist care beneficiază de autoritatea tradiţională a funcţiei. În schimb, tot în 2009, „Coaliţia Revoluţionară” susţine că reformele merg într-o direcţie greşită. Astfel „Revoluţia bunului simţ” este de fapt o contra-revoluţie.

Paranteză pentru cei obsedaţi de teorie. Nu am în momentul de faţă toate datele necesare pentru a susţine că opoziţia mare om de stat vs. mare coaliţie se poate reduce la opoziţia dintre autoritatea tradiţională şi tendinţele „revoluţionare”. Dar această abordare este compatibilă cu ce ştim despre societatea românească. Societatea post-comunistă este în mod notoriu anomică (refuza regulile); astfel, nu prea ar avea sens să vorbim despre autoritate raţional-legală. În schimb putem vorbi de autoritate carismatică – să nu uităm cultul personalităţii eroilor. Şi, la fel de bine, putem vorbi de funcţionalitatea autorităţii tradiţionale într-o Românie pe jumătate rurală.

O ultimă observaţie interesantă. „Marele Om de Stat” obţine relativ uşor voturile electoratului tradiţionalist din rural. În schimb „Coaliţiile Revoluţionare” au acces mai greu în acest spaţiu şi, dacă nu se întâmplă să beneficieze de expertiza adusă de PSD, penetrarea ruralului consumă timp. Astfel putem înţelege mai clar strategia rurală a lui Traian Băsescu în pregătirea alegerilor din 2009 şi de ce a dat ea roade în ciuda înţelepciunii comune.

Prognoze:

Încep această secţiune cerându-mi scuze pentru structura alambicată a articolului. Există mai multe păreri care contrazic ce spun eu şi am încercat să răspund fiecăreia. Dar ideea esenţială este simplă şi o voi repeta mai jos.

Toţi preşedinţii (inclusiv Ion Iliescu în 1989) obţin primul mandat vorbind în numele unei coaliţii mai largi de forţe ale societăţii. Cei mai puternici dintre ei pot obţine apoi un al doilea (sau al treilea) mandat. În mod tipic, mandatele ulterioare se câştigă la cârma unei maşini puternice de vot.

Observăm, că o victorie, sau chiar şi numai o prezenţă onorabilă, se bazează pe o serie de resurse rare: o Mare Coaliţie, un „Mare om de Stat”, o puternică maşină de vot. Celelalte resurse, precum carisma, rămân importante, esenţiale chiar, dar pot fi „procurate” mai uşor.

Ori, dezechilibru dintre USL şi restul lumii este vădit.

USL este marea coaliţie dintre un partid cu discurs de stânga şi unul cu discurs de dreapta. Ca om de stat, Crin Antonescu este singurul fost preşedinte care poate candida în mod realist. Organizaţiile locale cele mai puternice sunt cele ale USL (PSD).

Prin comparaţie PDL nu are decât un potenţial aliat peste 5%: PPDD. Organizaţiile sale sunt slăbite şi vulnerabile. Mihai Ungureanu ar fi putut fi un „mare om de stat” viabil numai după un mandat prim-ministerial de succes. Mugur Isărescu ar putea prelua parţial acest rol, dar are handicapul înfrângerii din 2000. Şi, în plus, nu există motive să credem că s-ar alătura PDL.

PPDD are un lider carismatic (dar nicidecum „om de stat”) şi bani să construiască o organizaţie naţională, dar se loveşte limitările inerente unei platforme radicale anti-sistem.

Sorin Oprescu este un proiect mai interesant. El are probabil forţa de a proiecta o autoritate tradiţională deşi nu a fost niciodată om de stat. Dar o candidatură aduce riscul de a fi drept „trădător” pe când o continuare a mandatului îl pune în poziţia de a atrage de la guvern fonduri importante pentru Capitală.

Astfel, în lipsa unor evenimente excepţionale, candidatul USL (cel mai probabil Crin Antonescu) va fi preşedintele anului 2014. Modelul de analiză prezentat în acest articol nu este nici infailibil nici etern. Dar nu cred că PDL sau PPDD au resurse să impună un nou mod de a face politică prezidenţială.

Andrei Tiut

O poziție diferită (dar interesantă) prezintă Barbu Mateescu în Prezidenţiale 2014: despre predicţii şi prognoze.

Alte articole Civitas din seria de predicții găsiți aici.

Anunțuri

6 comments

  1. Sper sa aiba loc evenimente exceptionale. Pana la urma, toti acesti „oameni de stat”, „oameni providentiali sunt simptomatici pentru marea minciuna a republicii la romani. Traiasca Regele!

  2. Pingback: Finalul lui Traian Băsescu și spargerea balonului speculativ « Civitas Politics

  3. Pingback: Prezidenţiabilii « Civitas Politics

  4. Pingback: Andrei Tiut (Civitas Politics): Prezidenţiabilii | Radu Zlati - deputat de Gherla

  5. Pingback: Klaus Werner Iohannis și riposta nucleară « Civitas Politics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s