Hillary Clinton şi arta diplomaţiei neconvenţionale Răspunde

hillary_clinton_154672082_620x350

Octavian Manea a comentat pentru Revista 22 câteva aspecte ale mandatului de secretar de stat al lui Hillary Clinton.

Există un apetit extraordinar de a găsi paradigma definitorie a relaţiilor internaţionale contemporane. Am trecut de la Concertul Europei la Pax Britannica, la Liga Naţiunilor, de la competiţia bipolară la lumea unipolară. Există cumva această aşteptare că putem să găsim următoarea versiune a unei ordini internaţionale stabile. Dimpotrivă, cred că trebuie să gândim ca cei din Sillicon Valley, în structuri mereu flexibile şi dinamice. Nimeni nu gândeşte acolo că 2.0 rămâne 2.0 pentru totdeauna. Mereu există un 3.0 şi un 4.0 şi un 5.0.(James Steinberg, fost adjunct al lui Hillary Clinton).

Criticii preferă să spună că lista succeselor diplomatice ale Administraţiei Obama este subţire. Sau cel puţin una care nu impresionează. Retroactiv, chiar ai senzaţia că politica externă este ezitantă, nesigură,preocupată mai degrabă de externalizarea către aliaţi, că preferă eşalonul doi şi că nu are legătură cu incisivitatea doctrinei de containment sau grandoarea hegemonică a neoconservatorilor.

Dar oare criteriile de evaluare nu trebuie să fie altele? În definitiv, nu mai putem aplica aceeaşi grilă cu care ne-am obişnuit să analizăm lumea bipolară sau cea unipolară. Aşteptările nu pot fi aceleaşi. Funcţionăm într-o piaţă geopolitică fundamental diferită, multipolară şi care forţează identificarea unor tipare noi de răspuns. Acest sentiment al transformării vechilor paradigme a fost rezumat la finalul anului trecut de către Brent Scowcroft (legendarul consilier al primului preşedinte Bush), el însuşi creator de istorie într-un momet esenţial:

Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat o schimbare dramatică în textura lumii. Dar astăzi ne aflăm în faţa unui alt moment fondator. Însă pentru mine este o schimbare cu un caracter diferit. Este un asalt tăcut asupra a ceea ce cunoaştem de 500 de ani: sistemul Westfalian al statului-naţiune.

Ascensiunea unor noi forţe gravitaţionale – de la corporaţii, mişcări teroriste descentralizate, la presiunea cetăţenilor hiperconectaţi – fragmentează secvenţial controlul tradiţional al statului şi remodelează geometria influenţei globale.

Pe acest fundal, în care diplomaţia clasică pare să fi intrat decisiv într-o zonă cu nisipuri mişcătoare, chiar tectonică, şi-a asumat Hillary Clinton provocarea de a fi diplomatul-şef al Statelor Unite. Şi totuşi, care sunt lecţiile învăţate de cea care a devenit iniţial cunoscută pentru obiectivul de a proiecta resursele de smart power ale Americii? În cele din urmă, pentru Hillary Clinton misiunea a devenit aceea a resetării unei culturi instituţionale programate să opereze preponderent în lumea tradiţională a statelor-naţiuni, pregătnd-o pentru lumea diplomaţiei neconvenţionale şi asimetrice. Pe scurt, era nevoie de o arhitectură postmodernistă, adecvată secolului XXI, capabilă să forţeze limitele sistemului internaţional postbelic (în mod esenţial, o lume a marilor puteri) şi să acceseze noile forţe gravitaţionale.

Truman şi Acheson au construit Panteonul utilizând linii clare şi o geometrie clasică. Pilonii edificiului erau o mână de mari instituţii şi alianţe controlate de marile puteri. Dar astăzi avem o nouă arhitectură, una care seamănă mai degrabă cu opera lui Frank Gehry decât cu formalismul grecesc. La prima vedere pare aleatorie, însă este o arhitectură sofisticată şi intenţionată. Dacă în trecut existau câţiva piloni care puteau susţine greutatea lumii, astăzi avem nevoie de o combinaţie de materiale şi structuri dinamice“, a spus Hillary Clinton în discursul său de adio de la Council on Foreign Relations. Alegerea lui Frank Gehry este în sine simbolică, arta sa fiind în mod esenţial destinată să şocheze, să forţeze limitele şi geometria convenţională, în configuraţiile cele mai surprinzătoare. La fel se întâmplă şi în diplomaţia secolului XXI, unde formatul ideal este departe de a urma întotdeuna un tipar fix de interacţiune (precum în jocul de biliard), ci se apropie mai degrabă de flexibilitatea infinită a pieselor unui joc de Lego (Anne Marie Slaughter).

În planul stilisticii diplomatice de pe scena internaţională consecinţele sunt semnificative: nu se pune problema unui lider care să comande, ci a unui lider care să catalizeze între actori asimetrici o conştiinţă a obiectivelor comune. Mai puţin un Richard Holbrooke şi mai mult un Lawrence al Arabiei capabil să orchestreze reţele (formale şi informale) şi aranjamente mereu flexibile. Iată esenţa unei politici externe marca leading from behind.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s