Episodul Hanoi din meciul nuclear Trump-Kim Răspunde

Octavian Manea despre eșecul summitul-ului de la Hanoi, dintre Donald Trump și Kim Jong-Un

La Hanoi, președintele Donald Trump pare să fi mizat totul pe arta diplomației personalizate, dar și pe capacitatea sa de a-l convinge pe Kim să accepte marele „deal“. În ultimul an, Trump a investit masiv în relața sa cu liderul nord-coreean, pregătindu-se să vândă cel mai important reality-show din viața sa: mirajul transformării Coreii de Nord într-un veritabil succes economic. „Are șansa de a avea rapid una dintre cele mai de succes țări de pe planetă. Este o țară incredibilă cu o poziție incredibilă. (…) are printre cele mai frumoase țărmuri din lume. Coreea de Nord are un potențial economic extraordinar. Și cred că ar putea să fie o putere economică absolută“, a rezumat Donald Trump viziunea pe care a încercat să i-o transmită lui Kim Jong-un la Hanoi.

Acest miraj economic se află în centrul strategiei SUA de interacțiune cu regimul de la Phenian. Reprezentanții Statelor Unite vorbesc deseori despre un viitor alternativ, de o traiectorie diferită față de ultimii 70 de ani, marcată de pace și prosperitate în peninsulă, de o Coree de Nord reîntegrată în comerțul internațional și expusă investițiilor. „La momentul potrivit, odată cu finalizarea denuclearizării, suntem pregătiți să explorăm cu Coreea de Nord și multe alte țări cele mai potrivite modalități de a mobiliza investițiile, de a îmbunătăți infrastructura, de a spori securitatea alimentară și de a genera un nivel de interacțiune economică care să permită Coreei de Nord să împărtășească viitorul prosper al vecinilor asiatici“, spunea la finalul lunii ianuarie, la Stanford, Stephen Biegun, trimisul special al Secretarului de Stat pentru Coreea de Nord. Condiția? Ca regimul nord-coreean să accepte „big bang“-ul denuclearizării.

La Hanoi, însă, Kim Jong-un a funcționat într-un scenariu diferit. Era pregătit să accepte concesii mult mai modeste, relativ minore, la un preț considerat prea exorbitant pentru Statele Unite: în schimbul distrugerii unei părți a complexului de la Yongbyon (un fel de inimă a programului nuclear nord-coreean), Kim ar fi vrut ridicarea celor mai multe sancțiuni impuse sub umbrela Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite începând cu martie 2016. Cu alte cuvinte, cerea anularea regimului de sancțiuni care a asigurat succesul campaniei de „maximă presiune“ și care, în interpretarea americană, a fost decisivă pentru aducerea lui Kim la masa de negociere. Pentru SUA, relaxarea sancțiunilor și eventuala infuzie a unor importante miliarde de dolari ar fi echivalat cu „subvenționarea“ arsenalului de distrugere în masă al Nordului, care în esență rămânea intact.

Sunt observatori care văd în diplomația personalizată practicată de Donald Trump un nou moment Reykjavik (1986). Considerat inițial un eșec, acesta din urmă a pregătit terenul pentru semnarea tratatului Forțelor Nucleare Intermediare (INF). Dincolo de focoase nucleare, pentru Graham Allison, demersul de atunci al lui Reagan față de Uniunea Sovietică era în mod fundamental despre influențarea „unui autocrat pe care credea că îl poate convinge să-și transforme întreaga țară“. Atunci a funcționat. Dar oare nu este o naivitate să vezi în Kim Jong-un un potențial Gorbaciov interesat să-și plaseze țara pe o nouă traiectorie? Dimpotrivă, până astăzi regimul nord-coreean s-a comportat mai degrabă ca o dinastie interesată exclusiv de propria supraviețuire, de autoperpetuare. În această lectură, mișcările din ultimul an au propria logică: până la sfârșitul lui 2017, Nordul a atins un prag matur de descurajare, a înghețat testele nucleare și balistice, reorientându-se spre producția de masă, apoi a schimbat direcția semnalănd că este dispus la concesii marginale, însă fără a avea intenția de a renunța integral la garanția supraviețuirii sale.

În această direcție merge și evaluarea comunității americane de informații, cea care în ianuarie l-a făcut pe Trump să explodeze:

În prezent, apreciem că Coreea de Nord va încerca să-și păstreze capabilitățile de distrugere în masă și este puțin probabil să renunțe complet la armele nucleare și la capacitățile sale de producție, deoarece liderii săi văd în cele din urmă armele nucleare ca fiind esențiale pentru supraviețuirea regimului.

Este și motivul pentru care se spune că Dan Coats (DNI) se află pe lista neagră a președintelui.

Summitul de la Hanoi rămâne important pentru că expune prăpastia încă de netrecut dintre America și Coreea de Nord, în ciuda limbajului comun asumat anul trecut la Singapore. Definiția „denuclearizării“ rămâne o frontieră de netrecut. Pentru SUA, aceasta este cuprinzătoare, vizând eliminarea armelor de distrugere în masă de care dispune Coreea de Nord, inclusiv a mijloacelor de producție sau a capacităților balistice. Mai mult, disponibilitatea de a distruge Yongbyon-ul nu este nici pe departe suficientă pentru a concluziona că Nordul a luat decizia strategică de a merge în direcția demantelării și distrugerii capabilităților sale nucleare. În plus, nu există o contabilitate exactă, transparentă a arsenalului de distrugere în masă de care dispune Coreea de Nord. Iar Phenianul nu a făcut niciun pas spre un astfel de demers.

Un lucru pare tot mai cert: în ciuda coborârii temperaturii în peninsulă, chiar a absenței testelor, Nordul continuă să-și extindă arsenalul. Tweet-ul prezidențial dat după Summitul de la Singapore de anul trecut – „că nu mai există o amenințare nucleară din partea Nordul“ rămâne o iluzie.

Octavian Manea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s