Denunțarea acordului nuclear cu Iranul – un dezastru de proporții pentru diplomația americană Răspunde

Denunțarea unilaterală a JCPOA de către SUA are un efect nefast asupra politicii externe americane și ar putea fi sursa unor evoluții diplomatice și strategice negative, dincolo de regiunea Orienului Mijlociu. Abandonarea acordului nuclear cu Iranul concomitent cu cea Acordului climatic de la Paris ar demonstra aliaților europeni ai SUA că nu se mai pot baza deloc pe capacitatea Washingtonului de a respecta sau a pune în aplicare angajamentele internaționale liber asumate și negociate.

Abandonarea JCPOA deschide ușa conflictului militar dintre Teheran și Washington. Iranul este ținta perfectă pentru o intervenție militară americană din cauza programului său balistic, a sponsorizării terorismului în Orientul Mijlociu, relația adversarială îndelungată cu SUA și neîncrederii funciare a Administrației Trump și a Partidului Republican în conduita externă a acestui stat. More…

Reclame

O criză de securitate Răspunde

Europe-Headline-News-Now-Refugee-Crisis-650x439

Probabil una dintre marile probleme ale decidenților europeni este deficitul de atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza ucraineană, mâine de Grexit, poimâine de refugiați. Reacționează emoțional și aparentul lor leadership nu depășește durata unui breaking-news. Campania NATO din Libia împotriva lui Gaddafi oferă exemplul perfect. Considerată inițial drept un model de intervenționism de succes, patru ani mai târziu este mai degrabă o rețetă sigură de fabricare a unui stat eșuat. Sub presiunea jurnalelor de știri și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-britanică s-a grăbit să oprească avansul armatei guvernamentale către Benghazi. Ulterior, sprijiniți de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva regimului Gaddafi, fără însă ca operațiunea mandatată de Consiliul de Securitate să fie urmată de un efort persistent de stabilizare post-conflict. Rezultatul? Libia post Gaddafi devine o Somalie mediteraneană, un tărâm „al războiului tuturor împotriva tuturor“ și unul dintre principalii exportatori de refugiați care iau drumul Europei.

Sunt voci care cred că o operațiune UE ar fi trebuit să urmeze celei desfășurate de Alianță. „NATO și-a îndeplinit misiunea fixată de Consiliul de Securitate. Rezoluțiile 1970 și 1973 cereau NATO să instituie o carantină maritimă împotriva comerțului cu arme și o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a proteja populația civilă. NATO a făcut toate aceste lucruri și misiunea în coordonatele mandatului Consiliului de Securitate s-a încheiat. Responsabilitatea post-conflict cădea în sarcina ONU și într-o oarecare măsură în sfera UE, fiind organizația internațională cu cel mai mult de câștigat prin implicarea în reconstrucția post-conflict. Este evident că un grad mai mare de particpare post-conflict din partea ONU și a UE ar fi putut schimba complet situația pe care o avem astăzi. Dar asta nu era o responsabilitate NATO, ci una a UE“, crede astăzi amiralul James Stavridis, fostul comandant suprem al Forțelor Aliate din Europa. More…

Războiul limitat al Moscovei și efectele asupra României Răspunde

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În ultimii 25 de ani nu a contat dacă statele central și est-europene aveau sau nu armate sau politici de securitate în adevăratul sens al cuvântului. Nu exista un prădător în ecosistemul imediat, aveau securitatea garantată de cea mai puternică națiune de pe pământ, iar într-un astfel de mediu „călătoria clandestină“ era aproape o opțiune naturală.

Majoritatea statelor de frontieră par să fi adoptat mentalitatea mainstream europeană, că pot neglija investițiile în hard power fără a exista consecințe negative. Este o perspectivă care ignoră realitatea centrală, aceea că frumusețea sistemului UE, capacitatea de a investi în dimensiunea bunurilor sociale, în detrimentul componentei militare, a fost posibilă pe fondul unei umbrele de securitate oferite de Statele Unite ale Americii. După Crimeea, Belgia își poate permite să neglijeze investițiile în propria apărare, Cehia și România – nu. More…

Scutul anti-rachetă: O comparație între deciziile a două administrații americane Răspunde

mda_aegis

Problema apărării Europei împotriva amenințărilor cu rachete balistice a fost abordat în mod diferit de două administrații, una republicană, cealaltă democrată. Au fost avansate două soluții diferite – fapt neobișnuit pentru politica externă americană. Ambele soluții au punctele lor tari și punctele lor slabe. Și ambele strategii propuse de administrația George W. Bush, respectiv de administrația Obama urmăreau scopuri diferite și încercau să contracareze amenințări diferite. Dar poate mai important, cele două strategii propuse într-un interval de timp foarte scurt au stârnit controverse, atât în politica internă americană, cât și la nivel european și în interiorul statelor gazdă.

Amenințarea cu rachete balistice din Orientul Mijlociu este una emergentă pentru Europa. Nu neg existența acesteia, dar se manifestă în principal la nivel regional – Iranul dezvoltându-și arsenalul cu rachete balistice în principal pentru a lovi aliați americani sau rivali ai republicii islamice aflați în proximitatea sa. Motivele fundamentale pentru care statele din Centrul și Estul Europei au ales să găzduiască pe teritoriul lor sistemul anti-rachetă american țin de consolidarea relațiilor cu SUA (capitalizarea în termeni politico-strategi a aderării la NATO), contrabalansarea asertivității Federației Ruse (mai ales după războiul ruso-georgian din 2008) și stabilizarea strategică a unei zone a bătrânului continent cunoscută pentru istoria sa tumultoasă. Mereu prinsă între menghină geo-strategică a ambițiilor de mare putere ale Germaniei și Rusiei, prezența americană este percepută în Europa Centrală ca un factor care contribuie la pacea și stabilitatea continentului.

Nu trebuie uitat că problema strategică cu care s-au confruntat statele Europei Centrale și de Est în secolul XX a fost supraviețuirea în cadrul sistemului internațional ca actori politici suverani și independenți. Prezența americană este o garanției că situația din secolui XX nu se va repeta și în secolul XXI. Din punctul acesta de vedere, însă, transferul unei părți a trupelor americane din Germania în Estul și Centrul Europei (în Polonia și România) ar fi o garanție politică și militară mai substanțială decât scutul anti-rachetă. More…

Obama și sindromul Vietmalia Răspunde

black-hawk-down-original

Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.

Într-un moment sensibil pentru Administrația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un simbolic shutdown guvernamental, președintele Obama a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adunării Generale a ONU pentru a clarifica obiectivele politicii sale externe în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Multe dintre nuanțele folosite atunci par să anunțe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat. More…

Statele Unite au nevoie de aliaţii săi mai mult ca niciodată 1

WME44302

Reasigurarea şi păstrarea aliaţilor din avanposturi geopolitice ar putea prelungi ordinea liberală internaţională, ridicând costurile oricărei tentaţii de revizionism, într-un moment în care China, Rusia şi Iranul testează rezistenţa alianţelor SUA.

În timp ce lumea era cu ochii pe summitul G8 din Irlanda de Nord, forţele SUA derulau exerciţii militare pentru a se pregăti pentru cele mai rele scenarii în Marea Baltică şi Oceanul Pacific. În primul, nave americane împreună cu nave din Polonia, statele baltice şi vecinii lor simulau un răspuns comun la o criză generată de o mare putere din apropiere. În al doilea, trupe din Canada, Noua Zeelandă şi Japonia s-au alăturat celor americane la Camp Pendleton, în California, pentru a simula recucerirea unei insule capturate de o altă mare putere din regiune.
More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Diplomație la firul ierbii Răspunde

977994_10151642141598872_670183485_o
O scurtă privire zilele trecute prin marele bazar de informație publică care este Facebook și mi-a atras atenția un anunț privind o conferință privind politica externă americană susținută de un diplomat american, Liam Sullivan, la SNSPA, miercuri 29 mai. Inițial am crezut că este vorba de un eveniment de diplomație publică mai amplu, în care vor fi prezentate mediului academic și studenților prioritățile și interesele americane în relația cu România. Trebuie să spun că așteptările mi-au fost înșelate – a fost vorba în esență dor de un curs cu invitat special. Chiar și așa a fost o experiență utilă, Liam Sullivan a oferit infomații interesante atât din punct de vedere academic cât și politic, iar prezentarea a fost, pe alocuri, hazlie.

Liam Sullivan este un diplomat american care și-a petrecut ultimii doi ani în România, anterior detașării sale la noi în țară a lucrat la ambasada SUA din Mexic. Lucrează în cadrul departamentului politic al ambasadei, având ca arie de responsabilitate tema statul de drept (rule of law).

Ce am aflat de la diplomatul american? În primul rând că va mai trebui să așteptăm până când vom cunoaște numele noului ambasador la București. Ar fi trebuit să fie nominalizat până acum, dar acest lucru nu s-a întâmplat – cel mai probabil din cauza agendei interne încărcate de la Washington și a conflictelor dintre administrație și republicani. Noul ambasador ar putea reprezenta o surpriză pentru România – putând fi vorba de o femeie, oficial însă nici personalul ambasadei nu are idee cine va conduce misiunea diplomatică de la București. Scutul anti-rachetă merge înainte, în următoarele luni urmând să înceapă lucrările pentru construirea bazei la Deveselu. Liam Sullivan a ținut să înlăture îndoielile în privința hotărârii SUA de a desfășura în România elemente ale scutului anti-balistic, având în vedere că din iulie 2012 au fost lansate zvonuri că acesta nu va mai amplasat. Diplomatul american a confirmat faptul că recentele vizite ale oficialilor americani implicați în proiect au rolul de a reasigura și informa partea română de evoluțiile proiectului (anularea etapei a 4-a). Statele Unite apreciază procesul de coabitare dintre USL și Traian Băsescu, deoarece este nevoie pentru funcționarea unui stat existența unui minim consens la nivelul elitei politice pentru guvernare. More…

Escaladarea războiului civil din Siria 1

3857010458

Războiul civil din Siria a căpătat dimensiuni îngrijorătoare în ultima perioadă de timp prin aparenta utilizare a armelor chimice și a potențialului său de extindere la nivel regional, demonstrat de raidurile aeriene ale aviației Israeliene asupra unor ținte aflate pe teritoriul sirian. Conflictul durează deja de doi ani, a costat viețile a cel puțin 70 000 de sirieni, în timp ce alte câteva sute de mii au devenit refugiați. Acest război nu dă semnale că s-ar încheia prea curând, devenind un război de uzură, caracterizat prin incertitudine și violență gratuită, îndreptată mai ales împotriva civililor.

Înainte de începerea războiului civil în 2011, Siria era unul din statele cunoscute pentru programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, armele chimice făcând parte din arsenalul Damascului. Siria nu este semnatară a Convenției privind Armele Chimice care interzice producția, deținerea și utilizarea acestui tip de arme. Programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă al Siriei a fost destul de ambițios, la un moment dat pe lângă armele chimice pe care le-a generat, a încercat să obțină și arme nucleare. În 2007 aviația israeliană a distrus un obiectiv aflat pe teritoriul Siriei în regiunea Deir ez-Zor care a fost identificat ca fiind un reactor nuclear aflat în stadiul de construcție destinat cercetărilor și producției de material necesar construcției unei arme nucleare. Siria a primit asistență tehnică pentru construcția acelui reactor de la Coreea de Nord.

Armele chimice, cunoscute și ca „arma nucleară a săracului”, sunt destul de ineficiente pe câmpul de luptă modern, având în vedere progresele tehnice în protecția militarilor, dar folosite asupra civililor sau a unor insurgenți slab, mai ales în cazul unor atacuri concentrate, reprezintă rețeta ideală pentru masacre de proporții. Cel mai bun exemplu în acest caz sunt atacurile irakiene cu arme chimice asupra civililor kurzi de la sfârșitul anilor ’80. Având în vedere nivelul ridicat de violență din Siria, utilizarea armelor chimice împotriva civililor se înscrie în comportamentul „normal” al regimului lui Bashar al Assad. More…

Chuck Hagel: un Eisenhower la Pentagon Răspunde

0203-chuck-hagel-backers.jpg_full_600

Există, în general, o cerere masivă pentru implicarea Washingtonului, mai exact spus pentru leadership-ul său, în cele mai sensibile dosare contemporane: baia de sânge siriană, ambiţiile nucleare iraniene, ascensiunea Chinei, procesul de pace din Orientul Mijlociu, instabilitatea care se răspândeşte în Africa. Ce există mai puţin, însă, este disponibilitatea Washingtonului de a se afla mereu în prim-plan, de a răspunde cererii cu o ofertă echivalentă şi de a achita singur factura acestor responsabilităţi globale. Recalibrarea (chiar externalizarea) ambiţiilor globale a devenit o marcă înregistrată a doctrinei Obama. Într-un fel, ne aflăm mai puţin în faţa „naţiunii indispensabile“ a anilor ’90 şi mai mult în faţa unei „naţiuni epuizate“. Aşa rezuma Der Spiegel (sub titlul simbolic Global leadership vacuum: Europe incapable, America unwilling) atmosfera de neputinţă care pare să fi cuprins ambele maluri ale Atlanticului, cu o zi înaintea prestigiosului forum de securitate de la München.

Dar poate ceva mult mai profund explică această atitudine: o conştiinţă a propriilor limite. Şi poate nimic nu vorbeşte mai mult despre aceasta ca fascinaţia Administraţiei Obama pentru Eisenhower. În trecut, umbra lui Ike a dominat discursul preşedintelui Obama în momente cheie: atunci când anunţa suplimentarea afgană, în decembrie 2009, la West Point, dar şi miezul unor documente programatice, precum Strategia Naţională de Securitate. Desigur, pentru critici această nuanţă nu este decât o altă strategie de marketing pentru consum intern. Însă nominalizările recente pentru CIA şi Departamentul de Stat, dar mai ales cea de la Pentagon se înscriu într-o logică similară. More…