Siria, frontul diplomatic și interesele aflate în joc 1

Barack_Obama_chairs_a_United_Nations_Security_Council_meeting

Dacă acum câteva săptămâni o intervenție americană și aliată în războiul civil sirian părea ca fiind iminentă evoluțiile de pe frontul diplomatic au amânat această intervenție. Eșecul premierului Cameron de a obține un vot în Camera Comunelor care să susțină intervenția americană în Siria și opoziția ruso-chineză din Consiliul de Securitate al ONU au văduvit poziția SUA de legitimitatea necesară. Ezitările americane privind necesitatea intervenției armate în Siria au jucat de asemenea un rol important în amânarea a ceea ce părea inevitabil după atacul cu arme chimice de la Ghouta. Este util în momentul de față să ne uităm și să analizăm interesele fiecărui actor internațional implicat în criza siriană.

Statele Unite nu doresc în momentul de față să o conducă o intervenție, chiar și limitată în Siria. Atacul de la Ghouta a forțat însă mână administrației Obama, în joc fiind credibilitatea SUA după lansarea în urmă cu doi ani a „pragurilor de netrecut”. La nivel regional există însă „o cerere” pentru o intervenție americană care vine din partea aliaților Washington-ului: Turcia, Arabia Saudită, Qatar – care din diferite rațiuni strategice și politice doresc eliminarea regimul lui Bashar al Assad și îi sprijină pe rebeli. Din această poziției aliații SUA încearcă să convingă Washington-ul de necesitatea unei intervenții. În Europa singurul aliat american care ar sprijini o intervenție internațională și ar lua partea activ la ea este Franța, după „defecțiunea” britanică și lipsa de interes a statelor NATO și UE. În cazul prăbușirii regimului sirian, Rusia are cel mai mult de pierdut, fiind pus sub semnul întrebării rolul său în cadrul sistemului internațional. China deși nu are interese majore în Siria se opune intervenției, pentru a contrabalansa puterea americană. În prezent situația tinde spre soluționarea pașnică a crizei, dar riscul unei intervenții este totuși prezent. More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Siria: Pericolele unei neintervenții 2

Ca și în cazul Kosovo sau al Libiei, o eventuală implicare internațională în Siria ar avea o miză politică simbolică aflată dincolo de rațiuni umanitare pure. În joc se află salvgardarea unui principiu, dar și for¬mu¬larea unui avertisment transmis regimurilor care își agresează propriile popoare.
Duelul recent purtat în paginile Washington Post între Henry Kissinger și Anne Marie Slaughter rezumă simbolic credințele care polarizează as¬tăzi comunitatea internațională în răspunsul său față de criza siriană.
More…

România şi Orientul Mijlociu sau de ce ar trebui reactivat un parteneriat 1

Am avut plăcerea să mă reîntâlnesc zilele trecute cu o veche cunoştiinţă – Manuela Paraipan, un observator şi cunoscător al politicii Orientului Mijlociu şi a Levantului. Din această întâlnire fortuită a rezultat un interviu, pe care Manuela a avut bunăvoinţa să mi-l acorde:

1.Ce ar avea România de câştigat dacă s-ar implica in Orientul Mijlociu şi Levant?
Înainte de 1989 Romania a avut şi a intreţinut o relatie privilegiată cu lumea arabă
şi musulmană.  Între timp, multe s-au schimbat şi pentru noi, şi pentru ei. Parteneriatul activ s-a transformat într-unul pasiv.  Ca stat membru al Uniunii Europene, NATO, ONU şi a altor organizaţii la nivel internaţional, România beneficiază de o poziţie favorabilă pentru a juca un rol dinamic în regiune. Ce câştigăm? În momentul în care venim cu o politică externă coerentă şi cu proiecte pragmatice care să ne facă vizibili, vom beneficia de influenţă, iar aceasta înseamnă putere. More…