Sunniții rămân cheia (de)stabilizării Irakului 1

la-epa-iraq-conflict-fallujah-jpg-20140105

Momentul zero al insurgenței din Anbar se află în deciziile sistemice luate de noile autorități din Bagdadul post-Saddam. Până atunci, istoric, sunniții ocupaseră un loc dominant în sistemul politic irakian. Însă aproape peste noapte, prin primele decizii asumate de administrația lui Paul Bremer în vara lui 2003, lustrația administrativă a foștilor membri ai Partidului Baath, precum și disoluția forțelor de securitate, îi împinge pe sunniți în afara „noului Irak“, îi transformă în cetățeni de rangul doi. Imediat, zeci, chiar sute de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. Este contextul care îi face pe sunniți să se simtă alienați și în esență să resimtă „eliberarea“ americană ca pe o pace punitivă, în care fostele elite ale puterii și comu­nitățile lor sunt epurate și excluse în bloc din noua ordine politică.

Treptat, sunniții ajung la concluzia că sunt perdanții noului Irak. Pentru ei miza invaziei americane nu mai ține doar de înlăturarea regimului Saddam Hussein, dar și a comunității lor din ecuația națională a puterii. Efectul „ocupației“ devine răsturnarea echilibrului de putere și colonizarea pârghiilor cheie cu noii beneficiari, șiiții. Irakul intră astfel într-o spirală a jocului de sumă zero, a dilemei de securitate extremă, unde câștigurile unei comunități sectare devin automat pierderile celeilalte. Neavând o miză personală în succesul noului Irak, comunitatea sunnită se transformă treptat în ceea ce literatura de specialitate numește un spoiler al păcii, un actor direct interesat de sub­minarea și eșecul unei păci percepute ca inechitabile. Reflectând asupra condițiilor societale care fac războiul posibil, generalul H.R. McMaster ne-a spus că „în cele din urmă, oamenii luptă și astăzi pentru aceleași motivații surprinse de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani: teamă, onoare și interes“. Sunt și motoarele care au alimentat resentimentele anti-status-quo ale sunniților (teama de șiiți, o ordine care nu le reprezintă interesele, pierderea statutului social prin rescrierea regulilor care îți dădeau dreptul să faci sau nu parte din aparatul administrativ), pregătind terenul pentru alianța temporară cu Al-Qaeda. More…

Siria: Pericolele unei neintervenții 2

Ca și în cazul Kosovo sau al Libiei, o eventuală implicare internațională în Siria ar avea o miză politică simbolică aflată dincolo de rațiuni umanitare pure. În joc se află salvgardarea unui principiu, dar și for¬mu¬larea unui avertisment transmis regimurilor care își agresează propriile popoare.
Duelul recent purtat în paginile Washington Post între Henry Kissinger și Anne Marie Slaughter rezumă simbolic credințele care polarizează as¬tăzi comunitatea internațională în răspunsul său față de criza siriană.
More…

Planul Petraeus Răspunde

Sgt. William O. Bee din 24 th Marine Expeditionary Unit într-un schimb de focuri cu talibanii, Helmand 18 mai 2008.  Sgt. William O. Bee a supravietuit acestui angajament. (Reuters: Goran Tomasevic)

Preluăm din Revista 22, cu permisiunea autorului, o analiză a lui Octavian  Manea referitoare la obiectivele americane urmărite în războiul din  Afganistan.

Obiectivul generalului Petraeus nu este transformarea Afganistanului într-o democraţie jeffersoniană, ci unul psihologic: de a impune o conjunctură care să îi forţeze pe talibanii reconciliabili să întoarcă armele.

More…

Henri Laurens şi tipologiile conflictului din Orientul Mijlociu 1

Orientul Mijlociu

Am participat joi, 17 iunie, la o conferinţă extrem de interesantă susţinută de către profesorul francez Henri Laurens la Institutul Diplomatic Român. Profesor Dr. Universitar Henri Laurens este un istoric specializat în problemele Orientului Mijlociu şi a lumii musulmane predând la Universitatea din Cairo şi  Sorbona (Paris IV). În prezent domnul profesor Henri Laurens predă istorie modernă contemporană la College de France. Conferinţa a fost un adevărat crash course în materie de conflicte regionale îmbinând magistral istoria cu realitatea politică din prezent.

More…