Henri Laurens şi tipologiile conflictului din Orientul Mijlociu 1

Orientul Mijlociu

Am participat joi, 17 iunie, la o conferinţă extrem de interesantă susţinută de către profesorul francez Henri Laurens la Institutul Diplomatic Român. Profesor Dr. Universitar Henri Laurens este un istoric specializat în problemele Orientului Mijlociu şi a lumii musulmane predând la Universitatea din Cairo şi  Sorbona (Paris IV). În prezent domnul profesor Henri Laurens predă istorie modernă contemporană la College de France. Conferinţa a fost un adevărat crash course în materie de conflicte regionale îmbinând magistral istoria cu realitatea politică din prezent.

Henri Laurens clasifică conflictele din Orientul Mijlociu şi lumea arabă în funcţie de perioada şi specificul acestora. Prezentarea tipologiei conflictelor din regiune a fost făcută începând cu secolul al XVI-lea, odată cu pătrunderea otomanilor în Orientul Mijlociu şi lumea arabă. Astfel într-o primă etapă asistăm la conflicte între provinciile otomane, paşele încercând să-şi impună dominaţia asupra periferiei imperiului otoman. Acest tip de conflict a decurs din specificul organizării descentralizate a Imperiului Otoman. O a doua categorie de conflict, care se suprapune peste cel al paşalelor,  este cel de natură religioasă aceste cunoscând două variaţii: conflictele între musulmani şi creştini, şi conflictle între musulmanii suniţi şi cei şiiţi. O a treia categorie de conflicte sunt cele consititutive ale statelor moderne din regiune.

Profesorul Laurens a mai făcut şi o serie de observaţii pertinente şi provocatoare în legătură cu specificul politic al regiunii.

  • Naţionalismul arab a generat conflicte interne ce au dus la radicalizarea şi polarizarea opţiunilor politice. Fiecare facţiune internă a căutat să-şi delegitimeze adversarii, acuzându-i cel mai că ar fi în slujba unei puteri străine.
  • Facţiunile rivale din interiorul statelor Orientului Mijlociu au căutat mereu sprijin în exterior pentru protecţie.
  • Naţionalismul arab a delegitimat ideea de democraţie şi a redus şansele progresului acesteia în Orientul Mijlociu. Din cauza luptelor între facţiuni şi a recurgerii la violenţa pentru arbitrarea disputelor democraţia este asociată cu războiul civil. Cel mai bun exemplu în acest sens este Libanul, care în ciuda pluralismului politic a fost frământat de război civil.
  • Există o disonanţă cognitivă între aspiraţiile naţionaliste ale actorilor politici din regiune şi nevoia de sprijin extern pentru a obţine şi a se menţine la putere.
  • Lipsa tranziţiei politice. Schimbările de regim din Orientul Mijlociu au loc în general fie violent, prin lovituri de stat sau revoluţii, fie prin succesiune sau intervenţie straină. Lipseşte complet un echivalent al modelului central şi est-european de tranziţie de la un regim  autoritar/totalitar spre unul democratic.
  • Din cauza stării conflictuale dintre actorii politici şi a apelului la violenţă pentru soluţionarea disputelor aceştia manifestă o propensitate spre logică teoriei conspiraţiei. Întotdeaună exită un păpuşar care manipulează evenimentele şi „celălalt” conspiră şi unelteşte pentru a submina ordinea existentă sau planurile rivalului.
  • Arbitrajul extern şi ingerinţa „în afacerile interne” ale statelor din regiune sunt o constantă politică. Acest lucru începe să se manifeste  începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea când Franţa şi Rusia primesc dreptul de a proteja creştinii catolici şi ortodocşi care trăiau în Imperiul Otoman. Necesitatea arbitrajului şi ingerinţei unor mari puteri din afara regiunii sunt considerate necesare şi în prezent de unii actori regionali.
  • Semnificaţia geo-strategică a regiunii a evoluat în ultimii 200 de ani. Dacă în secolul al XIX-lea Orientul Mijlociu era important din cauza rutei către India, începând cu anii 30 ai secolului XX, devine importantă din cauza accesului la vastele resurse de petrol.
  • Problema petrolului este în general virtuală, poate chiar supraestimată. Acum accesul se face prin pieţe, nu prin cucerire. (Aici cred că Henri Laurens se înşeală un pic – dacă nu ar există o putere să garanteze accesul prin Strâmtoarea Hormuz, aprovizionarea cu petrol ar fi periclitată).

În privinţa Turciei profesorul Laurens a oferit o perspectivă interesantă asupra atitudinelor europene. Dânsul a argumentat că statele UE, în special Germania şi Franţa comit o dublă eroare atunci când văd în Turcia o ţără musulmană care aparţine Orientului Mijlociu. Având în vedere efortul kemalist de a moderniza Turcia şi a o seculariza eticheta de ţară musulmană nu se prea potriveşte. De asemenea cultura politică a Turciei este diferită de cea Orientului Mijlociu, fiind una de natură balcanică.

O altă remarcă interesantă făcută de profesorul Laurens tine de relaţia SUA-Israel, acesta confirmând tendinţa din prezent a Washingtonului de a considera Israelul mai degrabă ca fiind o povară strategică decât un aliat în Orientul Mjlociu. Acest fapt se datorează perpetuării conflictului israeliano-palestinian şi percepţiei SUA de către ceilalţi actori din regiune ca fiind pro-israelian, făcând astfel imposibil rolul de negociator onest între israelieni şi palestinieni.

George VIŞAN

Anunțuri

One comment

  1. Interesant este faptul ca analiza realizata in cele 8 puncte cu privire la situatia si conflictele arabe , se potriveste aproape perfect cu istoria recenta a Romaniei:
    – partidele noastre se acuza reciproc si-au „căutat să-şi delegitimeze adversarii, acuzându-i că ar fi în slujba unei puteri străine.”
    – ” au căutat mereu sprijin în exterior pentru protecţie.”
    – ….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s