Marea Neagră, România și Federația Rusă 1

Ucraina. Cel mai important câmp de bătălie între Occident și Rusia în arealul Mării Negre este Ucraina. Aici este locul unde se va decide arhitectura de securitate a Europei  care o va înlocui pe cea post-Războiul Rece.

Kievul acționează ca un veritabil magnet pentru Washington și Kremlin, fiind atât o zonă de influență disputată, cât și sursa unor puternice clivaje interne în aceste state. Președintele Trump a fost pus sub acuzare de Camera Reprezentanților a Congresului SUA pentru abuz de putere și obstrucționarea Congresului în cazul scandalului legat de ajutorul militar american. Președintele Trump este acuzat că a încercat să condiționeze livrarea unui ajutor militar, votat deja de Congres, în schimbul lansării unei acțiuni penale împotriva lui Hunter Biden, fiul potențialului său contracandidat democrat la alegerile prezidențiale din 2020, Joe Biden. Acest ultim scandal, care a dus la activarea „opțiunii nucleare” de către Congres este direct conectat cu scandalul implicării Rusiei în alegerile prezidențiale americane din 2016. Din punct de vedere politic, „Russiagate” a metastazat în „Ukrainegate”, cu consecințe nefaste atât din punct de vedere intern, cât și extern.

Vladimir Putin este cotat public ca fiind „adevăratul” câștigător al conflictului din Ucraina și cel care ar deține cheia încheierii acestuia. Federația Rusă este, însă, instigatorul și agresorul acestui război, iar Vladimir Putin principalul responsabil pentru deciziile strategice și politice care au condus la actuală stare de fapt din Crimea și Donbas. Probabil că istoria nu va fi blândă cu liderul de la Kremlin, dar până să se pronunțe istoricii, cetățenii ruși vor avea și ei un cuvânt de spus. Iar în momentul de față Putin nu se mai bucură de sprijinul popular pe care îl avea în 2014. Efectele economice ale sancțiunilor, mișcări de protest din ce în mai numeroase, deși nu neapărat și eficiente, efectele socio-economice ale războiului din Ucraina – toate acestea au erodat în ultimii 5 ani popularitatea lui Putin. Deja elita politică de la Kremlin se gândește care îi va fi succesorul după ce-și va încheia al patrulea mandat.

Din punct de vedere politic situația Kievului este fragilă în ciuda unor progrese evidente. În primele momente de după anexarea Crimeei și a izbucnirii conflictului din estul țării, statalitatea Ucrainei părea să fie sub semnul întrebării. Iar scopul Rusiei a fost mereu acesta: de a compromite capacitatea Kievului de a acționa și a se comporta în interiorul sistemului internațional ca un actor suveran și independent. Kremlinul a fost foarte clar: orice apropiere de occident va avea drept consecință destructurarea statalității ucrainene. După 5 ani de de conflict această abordare a eșuat. În loc să provoace prăbușirea statului ucrainean, agresiunea rusă a avut drept consecință apariția națiunii ucrainene. Reziliența Ucrainei în acești 5 ani a fost cel mai important aspect al conflictului dintre cele două state – deoarece nici la Moscova și nici în cancelariile occidentale nu se puneau mari speranțe în supraviețuirea Kievului ca actor suveran.

Alegerea președintelui Zelensky în detrimentul lui Petro Poroșenko demonstrează două lucruri importante: ucrainenii vor pace, iar în același timp vor să scape de oligarhi. Problema obținerii păcii va fi pe termen scurt și mediu principala prioritate a noii administrații de la Kiev. Iar cea mai mare provocare pentru proaspătul ales președinte al Ucrainei va fi cum să creioneze această pace astfel încât suveranitate și independența țării sale să fie conservate. Pentru a-și atinge obiectivele Volodimir Zelensky trebui să depășească două handicapuri majore. Primul este lipsa sa de experiență politică. Deja Donald Trump a încercat să facă acest lucru și aproape că a  reușit în cazul scandalului ajutorului militar. În al doilea rând, asocierea anterioară a președintelului Zelensky, pe vremea când era actor, cu oligarhul ucrainean Igor Kolomoiski. Acesta era proprietarul postului de televiziune unde  Zelensky a devenit cunoscut. Apropierea dintre cei doi mereu a ridicat semne de întrebare, atât observatorilor informați cu privire la situația din Ucraina, cât și diplomaților occidentali, aflați la post la Kiev.

România. Ucraina este cheia de boltă a securității României la Marea Neagră. Kievul este cel mai mare vecin al României, iar compromiterea suveranității și integrității sale teritoriale reprezintă, la rândul său, o amenințare pentru independența și suveranitatea țării noastre. Din păcate, în ciuda unor semnale pozitive cum ar fi asistența oferită de România în domeniul cybersecurity sau deschiderea unui nou punct de trecere al frontierei, pe Dunăre, la Isaccea, relația bilaterală româno-ucraineană rămâne nefructificată. În momentul de față cea mai mare piedică în privința cooperării dintre cele două state este de reprezentată de adoptarea legii privind utlizarea limbii ucrainene. Atât Bucureștiul, cât și Kievul, trebuie să depășească acest obstacol și să înscrie relația bilaterală pe o traiectorie care să evite afectarea acesteia de teme parohiale.

Pentru România, a două provocare majoră de politică externă și de securitate la Marea Neagră este reprezentată de lipsa consensului privind natura amenințării ruse în regiune. Atât Bulgaria, cât și Turcia percep extrem de diferit de România, politica Rusiei la Marea Neagră. Sofia nu dorește o prezență NATO mai puternică și mai vizibilă în Marea Neagră, iar Ankara a trecut în cinci ani de la rivalitate în raport cu Moscova la cooperare în domeniul militar. Achiziția de sisteme antiaeriene S-400 de către Ankara este simultan un semnal către occident și poliță de asigurare a lui Recep Tayyip Erdoğan împotriva unei noi lovituri de stat. Semnalul către occident are legătură cu ce se întâmplă în Siria.

În cazul Sofiei, situația e mai simplă decât în cazul Ankarei. Din rațiuni istorice și culturale, Bulgaria nu consideră Federația Rusă o amenințare în Marea Neagră. De fapt, bulgarii se tem mai mult de sporirea puterii Turciei în regiune, decât de cea Rusiei. Bulgaria pare să fie mai interesată de securitatea energetică decât de vreo inițiativă militară. Cu toate aceastea România trebuie să fie capabilă să explice Bulgaria nevoia unei prezențe militare a NATO sporite în Marea Neagră. O serie de inițiative militare bilaterale cât și multilaterale trebuie prezentate Sofiei, iar diplomația românească trebuie să discute foarte clar despre consecințele lipsei de cooperare între aliați la Marea Neagră.

Ungaria condusă de Viktor Orban, deși este membră a Uniunii Europene și a NATO a devenit un risc pentru securitatea României și a restului flancului estic. Deși inclusă în inițiativa Bucharest 9, Budapesta, în prezent, are din ce în ce mai mult în comun cu Rusia lui Vladimir Putin decât cu valorile euroatlantice. Companiile energetice maghiare au devenit subcontractoare predilecte pentru companiile energetice ruse, iar serviciile de informații maghiare l-au „extras” pe fostul premier al Macedoniei Nikola Gruevski, acuzat de fapte de corupție și l-au adus la Budapeste, unde a primit azil politic. Nikola Gruevski a fost unul din principalii vectori ai influenței ruse în Balcanii de Vest.

Deși Budapesta încearcă să-și dovedească „loialitatea” față de ocident prin achiziția de armament, promovarea modelului „democrației iliberale” reprezintă un asalt fără precedent asupra ideilor și valorilor promovate de UE și NATO. Viktor Orban a fost lăsat să vină în România și să proclame nici mai mult, nici mai puțin sfârșitul modelului democratic liberal. Între 2017 și 2019, România era cât pe ce să experimenteze modelul democrației iliberale, sub oblăduirea lui Dragnea.

România trebuie să se reinventeze diplomatic pentru a-și asigura securitatea la Marea Neagră și în Balcani. Astfel, experiența noastră în apărarea democrației la noi acasă și în combaterea corupție, pot fi utilizate pentru a crea o adâncime strategică în raport cu proiecte autoritare de sorginte celui maghiar sau pentru a contracara influența rusă.

Aliații occidentali. România este dependentă politic și economic de modelele occidentale euroatlantice. Securitatea și apărare noastră depind de succesul și supraviețuirea NATO și Uniunii Europene, pe termen lung. În momentul de față asistăm la o puternică disonanță strategică între Europa și Statele Unite.

Emanuel Macron pune degetul pe rană atunci când spune că NATO „se află în moarte cerebrală”. Această „moarte cerebrală” este cauzată de abandonarea de facto, dacă nu de iure,  a rolului de lider al alianței de către Statele Unite. Președintele american Donald Trump nu înțelege nici rațiunea de a fi a alianțelor întemeiate de SUA, nici  rolul pe care SUA l-au dobândit în sistemul internațional. Pentru Trump aliații Americii, fie sunt niște chiriași de rea credință care profită de pe urmă generoasei umbrele de securitate americane, fie niște „fraieri” din Bronx cărora le poate cere „taxă de protecție”.

Macron, deși corect în evaluarea sa, propune ca alternativa combaterea terorismului și dialogul strategic cu Rusia. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un gaullism 2.0, la fel de lipsit de imaginație ca și varianta sa originală. Pentru flancul de est, soluția lui Emanuel Macron reprezintă un dezastru politico-strategic.

Terorismul este un fenomen ce poate fi controlat, mai ales de societăți multiculturale, iar dialogul strategic cu Rusia este o pistă falsă. Occidentul și Federația Rusă au continuat să aibă un dialog strategic după 2014, însă substanța acestuia a fost cu totul alta. Este clar, în momentul de față, că Moscova dorește revanșa pentru pierdere Războiului Rece, iar apropierea de occident este anatemă pentru elita politică rusă. Niciodată, poate, rolul NATO nu a fost mai important în descurajarea amenințării ruse decât în prezent. Din păcate, nimic nu poate garanta că acest rol va continua după 2020. O eventuală integrare a Rusiei în arhitectuar de securitate europeană trebuie să aibă loc numai după ce aceasta renunță la crearea unei noi sfere de influență în fostele republici sovietice, dublată de o abandonare a ideilor putiniste ce au condus politica externă rusă din anul 2000 până în prezent.

George VIŞAN

O variantă a acestui articol a apărut și în Revista 22

Oamenii președintelui Donald Trump și privatizarea politicii externe americane Răspunde

Foarte probabil, demersul de suspendare a președintelui Donald Trump se va încheia cu o remiză: va trece de Camera Reprezentanților, dar va fi blocat de Senat.

Ukrainegate arată distanța imensă care a apărut pe de o parte între Donald Trump, „băieții deștepți” din jurul său pregătiți să sacrifice orice și pe oricine doar pentru a-i avansa interesele personale, și, pe de alta, administrația profundă (experții de la National Security Council, comunitatea de informații, corpul diplomatic de carieră), pentru care interesele publice ale politicii externe americane nu echivalează cu agenda electorală a președintelui.
More…

Avertismentele lui Wess Mitchell Răspunde

Discursul de la București al lui Wess Mitchell, asistentul Secretarului de Stat al SUA, trebuie așezat în contextul mai larg al încercării de definire a unei strategii pentru Europa.

Mesajul de fond rămâne unul al „apărarii câștigurilor pe care le-a făcut Vestul, al apărării a tot ceea ce este reprezentativ pentru noi ca națiuni, alianțe sau civilizație politică”. Accentul cade pe consolidarea și întărirea frontierei geopolitice, a Flancului Estic. Totul pe fondul constientizării secvenței istorice în care ne aflăm – o epocă dominată de „competiția susținută între marile puteri”. Pregătirea Vestului pentru această misiune este percepută drept “misiunea centrală a politicii externe a SUA de astăzi”. More…

Rusia și China – marile pericole pentru strategia militară a SUA Răspunde

Consolidarea alianțelor, apărarea ordinii postbelice, contrabalansarea puterilor revizioniste, dar și asigurarea unei letalități de secol XXI sunt printre cele mai importante priorități ale Pentagonului generalului Mattis.

Locul central în geografia amenințărilor îl ocupă revizionismul regional practicat de China și Rusia prin campaniile lor subversive, sub pragul agresiunilor clasice, la intersecția dintre civil și militar. Obiectivul lor nu este altul decât limitarea suveranității regiunilor din imediata lor apropiere, fie urmărind instituirea unei hegemonii indo-pacifice în cazul Chinei, fie transformarea aranjamentelor de securitate din Europa de o așa manieră, încât să reflecte interesele sale în cazul Rusiei. More…

Dosarul rusesc al lui Donald Trump (II) Răspunde

Filorusismul și filoputinismul lui Donald Trump de care a dat dovadă campania electorală din 2016 nu au fost niciodată pe deplin explicate. Acest comportament a fost atribuit fie admirației lui Donald Trump pentru lideri puternici și autoritari, o apetență greu de acceptat pentru „liderul lumii libere”, fie prin legăturile de business dintre acesta și Kremlin. În orice caz, așa cum notează Roger Cohen într-un editorial recent din New York Times, „afinitatea lui Trump pentru Putin reprezintă abandonarea fundamentelor morale ale alianțelor americane.”

Scandalul implicării Rusiei în alegerile prezidențiale americane este departe de a se fi încheiat și fiecare nouă dezvăluire întărește suspiciunea fie că între Trump și Kremlin ar fi existat legături politice nefirești, fie că intervenția Moscovei ar fi înclinat balanța în favoarea actualului președinte american în alegerile din noiembrie 2016. În momentul de față nu se poate exclude transformarea acestui scandal într-un nou Wategate. Orice s-ar întâmpla un lucre este deja evident: legitimitate politică al lui Donald Trump este pusă în momentul de față sub semnul întrebării. More…

Trump și demnitatea funcției Răspunde

trump-screaming

Donald Trump a câștigat alegerile prezidențiale americane – această este realitatea în care trăim începând cu 9 noiembrie 2016. Iar astăzi își va prelua mandatul și va depune jurământul. Timp de 4 ani, magnatul din Manhattan, va conduce destinele a 320 de milioane de americani și va fi, de bine sau de rău, liderul lumii libere – deși nimeni nu știe cât de libere vor fi democrațiile occidentale în 2020.

Semnalele care vin din Statele Unită dau de înțeles că următorii patru ani vor fi dificili. Donald Trump pare să confirme toate evaluările negative făcute înainte de alegeri în ceea ce privește mandatul său . More…

Divizarea de facto a flancului estic Răspunde

1x-1

Summit-ul de la Varșovia a conturat o nouă realitate: Nordul și Sudul Flancului Estic se află în ligi diferite de solidaritate.

Cât despre inițiativa care a ocupat tot timpul Bucureștiului, aceea a consolidării cadrului na­val la Marea Neagră, aflăm că, de fapt, „încă nu există o poziție comună a aliaților“. În conferința de presă dedicată unui tur de orizont al celor mai importante decizii ale summit-ului, președintele Iohannis a precizat că Alianța a aprobat o evaluare politico-militară „a situaţiei de securitate din regiunea Mării Negre şi a implicaţiilor sale pentru NATO“. În­să, pe fond, orice decizie cu privire la opțiunile de consolidare a prezenței maritime și ae­ri­ene sunt rostogolite până la ministeriala din octombrie, când Bucureștiul speră să-i aducă pe aliați pe aceeași lungime de undă a unui „concept operațional care să facă Marea Neagră mai sigură“. More…

Turcia vs Rusia – avionul buclucaș 1

11232223_455315351308181_7880822592041542476_n

Acest incident este unul foarte grav, fiind prima dată după Războiul Rece când un stat NATO doboară un avion rusesc. Doborârea avionului rusesc nu ar trebui însă să reprezinte o surpriză având în vedere modul în care se desfășoară intervenția rusă din Siria și incidentele militare în care au fost implicate nave și aeronave rusești după izbucnirea crizei din Crimeea.

Incursiunea avioanelor rusești în spațiul aerian turc care s-a încheiat cu doborârea unuia dintre acestea ar putea fi considerată o excepție dacă tipul acesta de incidente nu s-ar fi multiplicat de la anexarea Crimeei și a destabilizării Ucrainei. Numai în 2014 surse independente au identificat și analizat peste 40 de incidente în care avioane rusești au hărțuit nave sau aeronave ale SUA și ale NATO aflate în spațiul aerian internațional sau în ape internaționale, avioane rusești au zburat în proximitatea spațiului aerian ale unor membri ale Alianței, iar aeronave sau submarine rusești au violat spațiul aerian sau ar fi pătruns în apele teritoriale ale unor state membre ale NATO sau chiar și a unor state neutre (Suedia). Înaintea doborârii avionului rusesc de către Turcia, în largul coastelor Scoției, Royal Navy împreună cu avioane de patrulare franceze și canadiene căutau un submarin de ultimă generație al marinei ruse. Un incident similar a avut loc și anul trecut. More…

München 2.0: între rima istoriei și un viitor alternativ 1

ukraines-president-petro-poroshenko-german-chancellor-angela-merkel-u-s-vice-president-joe

În urmă cu 77 de ani, în 1938, Conferința de pace de la München devenea  simbolul conciliatorismului lumii libere în fața agresiunii naziste. Oare cum va reține istoria conferința de securitate din 2015?

Cu o săptămână înainte de Conferința de Securitate de la München, un raport făcea înconjurul Washingtonului. Dincolo de emblema instituțională, reunind câteva dintre cele mai influente think-tank-uri în materie de politici de securitate națională (Brookings Institution, CNAS, Atlantic Council), acesta era produsul unor personalități cu greutate din prima Administrație Obama. Ivo Daalder (fostul ambasador SUA la NATO), James Stavridis (fost SACEUR, cel mai înalt ofițer din ierarhia militară a NATO) sau Michele Flournoy (fostul număr trei în Pentagon) erau printre principalii semnatari. Din grup mai făcea parte și Strobe Talbott, fostul adjunct al lui Madeleine Albright în vremurile de glorie ale primei extinderi NATO, un veteran al creionării politicii externe americane față de Rusia anilor ‘90. Prezența acestor foști decidenți, asociați administrațiilor democrate, este simbolică pentru că anulează ideea conform căreia vorbim exclusiv de o presiune venită din partea republicanilor pentru înarmarea Ucrainei. More…

Marele pariu al lui Obama în Asia Răspunde

130916

În cele din urmă, este singura modalitate de a asigura prin fapte credibilitatea pivotului asiatic, precum și a pachetului de reacție rapidă anunțat la cel mai recent summit NATO pentru protejarea flancului estic al Alianței. Desigur, toate acestea sunt măsuri ne­cesare, dar insuficiente pentru că nu răspund pe deplin datelor actuale ale mediului de securitate contemporan. Pe scurt, s-a vorbit mult în ultimul timp de o criză de credibilitate a garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite. Și pe bună dreptate. Fun­da­ția tehnologică pe care se sprijină aceasta este tot mai demodată, tot mai îngustă, în măsura în care competitorii au recuperat decalajul, investit masiv în tehnologii care anulează avantajele competitive care până nu de mult erau o marcă înregistrată americană și care transformau SUA într-o putere expediționară globală. Însă avantajele sale rămâneau fără egal într-o lume în care capacitatea de a domina mările, aerul și spațiul erau fără rival. Dar de ani buni, arsenalele antiacces și de interdicție regională deținute de China și Rusia proliferează: „sisteme anti-navă, antiaeriene, antisatelit gândite să contracareze avantajele tradiționale ale SUA, în special capacitatea de a-și proiecta puterea în orice regiune“, avertiza Hagel în septembrie.

Modelul din care se inspiră astăzi Administrația Obama are profunde rezonanțe istorice. A mai fost aplicat de către Eisenhower în anii ’50 (prin așa-numita politică de New Look, când armele nucleare devin principala piesă de descurajare a unei invazii sovietice), dar mai ales de către Administrația Carter în a doua jumătate a anilor ‘70. Aceasta din urmă se afla într-o conjunctură deloc de invidiat: balanța de putere convențională și chiar cea nucleară avantajau net URSS, iar eli­tele militare sovietice ajunseseră să creadă în șansele de reușită ale unei campanii de tip blietzkrieg asupra NATO. În acest context, era nevoie de o strategie de off­set, de o formulă care să compenseze dezechilibrul, investind în avantaje comparative unice Statelor Unite. Ulterior, specularea tehnologiei IT prin dezvoltarea de senzori avansați de recunoaștere și avertizare timpurie, inclusiv de arme inteligente ghi­date prin GPS vor revoluționa balanța de putere din Europa. În definitiv, așa cum arată me­mo­riile lui Robert Gates, Carter este cel care „a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“, altfel o componentă care a jucat un rol esențial în înfrângerea URSS. Obama își joacă astăzi propria șansa de a fi un Carter de secol XXI. More…

Newport: un summit NATO al jumătăților de măsură Răspunde

NATO-Summit-Newport-2014

Cel puțin dintr-o perspectivă simbolică, summit-ul din Țara Galilor a avut ro­lul de a readuce dez­ba­terea din Alianță în regis­trul inițial care a consacrat-o din primul moment al intrării pe scena istoriei, acela al apărării colective. În cele din urmă, acțiunile Rusiei de modificare a frontierelor prin forță, încălcarea regulilor și principiilor securității europene au condus la revitalizarea unei dimensiuni ușor desuete (apărarea teritorială) într-o Europă cuprinsă mental de inerția „sfârșitului istoriei“. În 1949, menirea NATO era foarte plastic rezumată de primul secretar al NATO ca fiind aceea de a-i „menține pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani sub control“. Acum, primele două componente, de a-i ține pe ruși la distanță și pe ame­ricani în Europa, rămân la fel de valide, însă sub urgența contextului de astăzi se mai adăugă și cea de reasigurare a Flancului Estic. Așadar, cât de departe a mers și cât de bine a performat summit-ul în această ultimă misiune?

A fost o reuniune unde a triumfat compromisul jumătăților de măsură. Nu a fost nici pe departe pivotul geografic așteptat după schimbarea statu-quo-ului teritorial în Europa. Dar se răspunde în parte temerilor celor mai expuși dintre aliați și care înainte de summit semnalau că „diviziunea de facto a Alianței între vechiul NATO, unde există trupe aliate și infrastructură, și noul NATO, unde nu există aproape nimic, este nesustenabilă“ (în cuvintele ministrului polonez al Apărării). În consecință, statele membre au decis menținerea măsurilor de reasigurare în marja Actului Fondator NATO-Rusia. Cu alte cuvinte, s-au activat prevederile destinate implementării garanțiilor de Articol 5 pentru Flancul Estic, care prevăd că apărarea colectivă se va îndeplini nu prin staționarea permanentă și substanțială de forțe com­ba­tan­te, ci printr-o capacitate de realimentare în caz de urgență. More…

Navele Mistral și Marea Neagră 3

Photex MISTRAL TONNERRE

Eroarea politică și strategică comisă de Franța în 2010 când a acceptat să vândă două nave de desant și comandament Mistral începe să se facă simțită și să devină din ce în mai evidentă. Afacerea Mistral a reușit să tensioneze relațiile Franței cu Polonia și statele baltice, cei mai vocali critici ai tranzacției, dar și cea cu Japonia. Privită într-un context mai larg și din perspectiva intereselor Rusiei, această tranzacție reușeste să creeze un nou set de tensiuni în interiorul UE și NATO, dar să și afecteze relațiile Europei cu Japonia, un partener privilegiat al Uniunii – afectând astfel poziția UE în Asia și sporind percepțiile de slăbiciune strategică a proiectului european la nivel global.

În ciuda unor dezavantaje de ordin tehnic și tactic e probabil ca cea de-a doua navă să fie desfășurată în Marea Neagră. Prezența acesteia oferă o serie întreagă de avantaje militare pe care Rusia nu le poate ignora. O navă Mistral în Marea Neagră, care ar putea acționa în Mediterana, ar spori exponențial puterea flotei Mării Negre și ar contribui decisiv la efortul de modernizarea al marinei Ruse. Prezența unui astfel de timp de navă în Marea Neagră ar spori exponențialul militar al Rusiei și ar oferi un avantaj în raport cu celalte state din regiune. Desfășurarea unei nave Mistral ar reprezenta și un răspuns cât se poate de „răspicat” al Rusiei la sporirea prezenței NATO în Marea Neagră. Din punct de vedere politic prezența unei nave Mistral ar transmite un mesaj clar statelor din regiune privind „slăbiciunea” Occidentului și puterea Rusiei. More…