Marea Neagră, România și Federația Rusă 1

Ucraina. Cel mai important câmp de bătălie între Occident și Rusia în arealul Mării Negre este Ucraina. Aici este locul unde se va decide arhitectura de securitate a Europei  care o va înlocui pe cea post-Războiul Rece.

Kievul acționează ca un veritabil magnet pentru Washington și Kremlin, fiind atât o zonă de influență disputată, cât și sursa unor puternice clivaje interne în aceste state. Președintele Trump a fost pus sub acuzare de Camera Reprezentanților a Congresului SUA pentru abuz de putere și obstrucționarea Congresului în cazul scandalului legat de ajutorul militar american. Președintele Trump este acuzat că a încercat să condiționeze livrarea unui ajutor militar, votat deja de Congres, în schimbul lansării unei acțiuni penale împotriva lui Hunter Biden, fiul potențialului său contracandidat democrat la alegerile prezidențiale din 2020, Joe Biden. Acest ultim scandal, care a dus la activarea „opțiunii nucleare” de către Congres este direct conectat cu scandalul implicării Rusiei în alegerile prezidențiale americane din 2016. Din punct de vedere politic, „Russiagate” a metastazat în „Ukrainegate”, cu consecințe nefaste atât din punct de vedere intern, cât și extern.

Vladimir Putin este cotat public ca fiind „adevăratul” câștigător al conflictului din Ucraina și cel care ar deține cheia încheierii acestuia. Federația Rusă este, însă, instigatorul și agresorul acestui război, iar Vladimir Putin principalul responsabil pentru deciziile strategice și politice care au condus la actuală stare de fapt din Crimea și Donbas. Probabil că istoria nu va fi blândă cu liderul de la Kremlin, dar până să se pronunțe istoricii, cetățenii ruși vor avea și ei un cuvânt de spus. Iar în momentul de față Putin nu se mai bucură de sprijinul popular pe care îl avea în 2014. Efectele economice ale sancțiunilor, mișcări de protest din ce în mai numeroase, deși nu neapărat și eficiente, efectele socio-economice ale războiului din Ucraina – toate acestea au erodat în ultimii 5 ani popularitatea lui Putin. Deja elita politică de la Kremlin se gândește care îi va fi succesorul după ce-și va încheia al patrulea mandat.

Din punct de vedere politic situația Kievului este fragilă în ciuda unor progrese evidente. În primele momente de după anexarea Crimeei și a izbucnirii conflictului din estul țării, statalitatea Ucrainei părea să fie sub semnul întrebării. Iar scopul Rusiei a fost mereu acesta: de a compromite capacitatea Kievului de a acționa și a se comporta în interiorul sistemului internațional ca un actor suveran și independent. Kremlinul a fost foarte clar: orice apropiere de occident va avea drept consecință destructurarea statalității ucrainene. După 5 ani de de conflict această abordare a eșuat. În loc să provoace prăbușirea statului ucrainean, agresiunea rusă a avut drept consecință apariția națiunii ucrainene. Reziliența Ucrainei în acești 5 ani a fost cel mai important aspect al conflictului dintre cele două state – deoarece nici la Moscova și nici în cancelariile occidentale nu se puneau mari speranțe în supraviețuirea Kievului ca actor suveran.

Alegerea președintelui Zelensky în detrimentul lui Petro Poroșenko demonstrează două lucruri importante: ucrainenii vor pace, iar în același timp vor să scape de oligarhi. Problema obținerii păcii va fi pe termen scurt și mediu principala prioritate a noii administrații de la Kiev. Iar cea mai mare provocare pentru proaspătul ales președinte al Ucrainei va fi cum să creioneze această pace astfel încât suveranitate și independența țării sale să fie conservate. Pentru a-și atinge obiectivele Volodimir Zelensky trebui să depășească două handicapuri majore. Primul este lipsa sa de experiență politică. Deja Donald Trump a încercat să facă acest lucru și aproape că a  reușit în cazul scandalului ajutorului militar. În al doilea rând, asocierea anterioară a președintelului Zelensky, pe vremea când era actor, cu oligarhul ucrainean Igor Kolomoiski. Acesta era proprietarul postului de televiziune unde  Zelensky a devenit cunoscut. Apropierea dintre cei doi mereu a ridicat semne de întrebare, atât observatorilor informați cu privire la situația din Ucraina, cât și diplomaților occidentali, aflați la post la Kiev.

România. Ucraina este cheia de boltă a securității României la Marea Neagră. Kievul este cel mai mare vecin al României, iar compromiterea suveranității și integrității sale teritoriale reprezintă, la rândul său, o amenințare pentru independența și suveranitatea țării noastre. Din păcate, în ciuda unor semnale pozitive cum ar fi asistența oferită de România în domeniul cybersecurity sau deschiderea unui nou punct de trecere al frontierei, pe Dunăre, la Isaccea, relația bilaterală româno-ucraineană rămâne nefructificată. În momentul de față cea mai mare piedică în privința cooperării dintre cele două state este de reprezentată de adoptarea legii privind utlizarea limbii ucrainene. Atât Bucureștiul, cât și Kievul, trebuie să depășească acest obstacol și să înscrie relația bilaterală pe o traiectorie care să evite afectarea acesteia de teme parohiale.

Pentru România, a două provocare majoră de politică externă și de securitate la Marea Neagră este reprezentată de lipsa consensului privind natura amenințării ruse în regiune. Atât Bulgaria, cât și Turcia percep extrem de diferit de România, politica Rusiei la Marea Neagră. Sofia nu dorește o prezență NATO mai puternică și mai vizibilă în Marea Neagră, iar Ankara a trecut în cinci ani de la rivalitate în raport cu Moscova la cooperare în domeniul militar. Achiziția de sisteme antiaeriene S-400 de către Ankara este simultan un semnal către occident și poliță de asigurare a lui Recep Tayyip Erdoğan împotriva unei noi lovituri de stat. Semnalul către occident are legătură cu ce se întâmplă în Siria.

În cazul Sofiei, situația e mai simplă decât în cazul Ankarei. Din rațiuni istorice și culturale, Bulgaria nu consideră Federația Rusă o amenințare în Marea Neagră. De fapt, bulgarii se tem mai mult de sporirea puterii Turciei în regiune, decât de cea Rusiei. Bulgaria pare să fie mai interesată de securitatea energetică decât de vreo inițiativă militară. Cu toate aceastea România trebuie să fie capabilă să explice Bulgaria nevoia unei prezențe militare a NATO sporite în Marea Neagră. O serie de inițiative militare bilaterale cât și multilaterale trebuie prezentate Sofiei, iar diplomația românească trebuie să discute foarte clar despre consecințele lipsei de cooperare între aliați la Marea Neagră.

Ungaria condusă de Viktor Orban, deși este membră a Uniunii Europene și a NATO a devenit un risc pentru securitatea României și a restului flancului estic. Deși inclusă în inițiativa Bucharest 9, Budapesta, în prezent, are din ce în ce mai mult în comun cu Rusia lui Vladimir Putin decât cu valorile euroatlantice. Companiile energetice maghiare au devenit subcontractoare predilecte pentru companiile energetice ruse, iar serviciile de informații maghiare l-au „extras” pe fostul premier al Macedoniei Nikola Gruevski, acuzat de fapte de corupție și l-au adus la Budapeste, unde a primit azil politic. Nikola Gruevski a fost unul din principalii vectori ai influenței ruse în Balcanii de Vest.

Deși Budapesta încearcă să-și dovedească „loialitatea” față de ocident prin achiziția de armament, promovarea modelului „democrației iliberale” reprezintă un asalt fără precedent asupra ideilor și valorilor promovate de UE și NATO. Viktor Orban a fost lăsat să vină în România și să proclame nici mai mult, nici mai puțin sfârșitul modelului democratic liberal. Între 2017 și 2019, România era cât pe ce să experimenteze modelul democrației iliberale, sub oblăduirea lui Dragnea.

România trebuie să se reinventeze diplomatic pentru a-și asigura securitatea la Marea Neagră și în Balcani. Astfel, experiența noastră în apărarea democrației la noi acasă și în combaterea corupție, pot fi utilizate pentru a crea o adâncime strategică în raport cu proiecte autoritare de sorginte celui maghiar sau pentru a contracara influența rusă.

Aliații occidentali. România este dependentă politic și economic de modelele occidentale euroatlantice. Securitatea și apărare noastră depind de succesul și supraviețuirea NATO și Uniunii Europene, pe termen lung. În momentul de față asistăm la o puternică disonanță strategică între Europa și Statele Unite.

Emanuel Macron pune degetul pe rană atunci când spune că NATO „se află în moarte cerebrală”. Această „moarte cerebrală” este cauzată de abandonarea de facto, dacă nu de iure,  a rolului de lider al alianței de către Statele Unite. Președintele american Donald Trump nu înțelege nici rațiunea de a fi a alianțelor întemeiate de SUA, nici  rolul pe care SUA l-au dobândit în sistemul internațional. Pentru Trump aliații Americii, fie sunt niște chiriași de rea credință care profită de pe urmă generoasei umbrele de securitate americane, fie niște „fraieri” din Bronx cărora le poate cere „taxă de protecție”.

Macron, deși corect în evaluarea sa, propune ca alternativa combaterea terorismului și dialogul strategic cu Rusia. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un gaullism 2.0, la fel de lipsit de imaginație ca și varianta sa originală. Pentru flancul de est, soluția lui Emanuel Macron reprezintă un dezastru politico-strategic.

Terorismul este un fenomen ce poate fi controlat, mai ales de societăți multiculturale, iar dialogul strategic cu Rusia este o pistă falsă. Occidentul și Federația Rusă au continuat să aibă un dialog strategic după 2014, însă substanța acestuia a fost cu totul alta. Este clar, în momentul de față, că Moscova dorește revanșa pentru pierdere Războiului Rece, iar apropierea de occident este anatemă pentru elita politică rusă. Niciodată, poate, rolul NATO nu a fost mai important în descurajarea amenințării ruse decât în prezent. Din păcate, nimic nu poate garanta că acest rol va continua după 2020. O eventuală integrare a Rusiei în arhitectuar de securitate europeană trebuie să aibă loc numai după ce aceasta renunță la crearea unei noi sfere de influență în fostele republici sovietice, dublată de o abandonare a ideilor putiniste ce au condus politica externă rusă din anul 2000 până în prezent.

George VIŞAN

O variantă a acestui articol a apărut și în Revista 22

Incertitudinile post-Helsinki Răspunde


În SUA asistăm la o confruntare surdă între establishmentul bipartizan de securitate, care prețuiește alianțele și vrea să le păstreze, și impactul inerțial al ideilor promovate de Steve Bannon, Breitbart & Co, care duc o campanie furibundă pentru dizolvarea lor. Aceștia din urmă beneficiază de ajutorul contextual al retoricii președintelui American.

Cert este că în multe dintre colțurile lumii occidentale apar semne de întrebare privind voința SUA de a mai apăra ordinea liberală internațională. „Președintele Statelor Unite ne semnalează că America a obosit să mai fie polițistul lumii, că America s-ar descurca foarte bine rămânând doar un stat-națiune care să se preocupe preponderent de propria vecinătate“, spune Sikorski. Fostul ministru de Externe al Poloniei identifică astfel catalizatorul care tinde să reseteze percepția față de Statele Unite chiar dincolo de Europa (ea însăși semnalând de ceva timp intenția autonomizării strategice), în spațiul Indo-Pacific-ului. More…

Bătălia pentru statul de drept în Europa Centrală Răspunde

Modelul democrației iliberale ia avânt în Mitteleuropa. După Ungaria, este rândul Poloniei să intre în colimatorul UE pentru atacurile asupra statului de drept. Și la București modelul are prozeliți la cel mai înalt nivel.

De fapt, astăzi, „Vladimir Putin este cel mai important învățător autoritar pentru regiune. Centralizarea puterii, tratamentul ONG-urilor, controlul și cumpărarea presei, atacurile împotriva universităților – toate urmează un model rusesc“, ne-a spus Péter Krekó, director al institutului Political Capital din Budapesta. În același timp, „revoluția“ nu este doar una instituțională, ci se forțează un transplant de mentalitate. Este rescrisă istoria, reabilitat horthismul, se minimizează culpabilitatea maghiară în crimele din cel De-al Doilea Război Mondial. More…

Amprenta Kremlinului și scandalul #MacronLeaks Răspunde

Atacul cibernetic lansat împotriva lui Emmanuel Macron poartă amprenta Kremlinului și s-a desfășurat după o rețetă verificată și perfectată deja în 2016, în cazul campaniei prezidențiale din SUA. Atunci serverele partidului Democrat și a celui Republican au fost atacate. Doar datele furate de la democrați și care o vizau direct pe Hillary Clinton au fost făcute publice, prin intermediul și complicitatea Wikileaks.

În momentul de față asistăm la un atac concentrat și fără precedent al Rusiei împotriva sistemelor democratice occidentale. Acest atac exploatează nemulțumirile acumulate în rândul unor pături mari de cetățeni și suspiciunea acestora față de elitele politice și economice. Kremlinul utilizează atacurile cibernetice, campaniile de dezinformare și sprijinul direct (financiar și simbolic) pentru formațiunile politice europene ale căror agendă este pe aceeași undă cu cea a Rusiei. Această strategie este amplă și cu bătăie lungă, scopul final fiind fragmentarea și disoluția instituțiilor euro-atlantice. More…

Dosarul rusesc al lui Donald Trump (I) Răspunde

screen-shot-2016-12-18-at-1-36-31-pm

„Nu vreau să fiu prea dur cu Rusia, deoarece vreau să ajung la o înțelegere cu această țară.” Aceasta este doar o parte din declarațiile șoc făcute de președintele Trump la conferința de presă din 16 februarie 2017. Întrebarea ce urmează acestei afirmații este cui prodest o mare înțelegere ruso-americană în momentul de față. Sau cum ar spune Michael McFaul, fostul ambasador american în Federația Rusă, de ce SUA să caute o înțelegere cu Rusia?

Realitatea din teren e următoarea: Administrația Trump dorește încheierea rapidă a unei „mari înțelegeri” cu Federația Rusă, însă nu există un interes național american clar la mijloc, iar argumentele în favoarea acesteia sunt în cel mai bun caz, retorice. Motivele pentru care administrația de la Casa Albă dorește acest lucru nu sunt clare, iar ultimele revelații în privința fostului consilier Michael Flynn ridică semne de întrebare majore în privința direcției în care se îndreaptă mandatul lui Donald Trump. More…

Trump și demnitatea funcției Răspunde

trump-screaming

Donald Trump a câștigat alegerile prezidențiale americane – această este realitatea în care trăim începând cu 9 noiembrie 2016. Iar astăzi își va prelua mandatul și va depune jurământul. Timp de 4 ani, magnatul din Manhattan, va conduce destinele a 320 de milioane de americani și va fi, de bine sau de rău, liderul lumii libere – deși nimeni nu știe cât de libere vor fi democrațiile occidentale în 2020.

Semnalele care vin din Statele Unită dau de înțeles că următorii patru ani vor fi dificili. Donald Trump pare să confirme toate evaluările negative făcute înainte de alegeri în ceea ce privește mandatul său . More…

Nici măcar electoratul lui Trump nu vrea retragerea Americii din lume Răspunde

51056208f08c7cd595c97ecbf1fd83611472053034581

Agenda candidatului establishment-ului este mult mai aproape de tendințele mari reflectate de America mainstream decât lasă să se întrevadă temperatura electorală.

Putin, la fel ca Trump, este în mare parte produsul unei reacții naționale împotriva efectelor negative ale globalizării. În acest sens, Trump este aproape de partidele nativiste și populiste din Europa, precum Frontul Național Francez, care reacționează împotriva combinației de trans­formare economică, declinul vechilor clase muncitoare vechi și migrația în masă. More…

München 2.0: între rima istoriei și un viitor alternativ 1

ukraines-president-petro-poroshenko-german-chancellor-angela-merkel-u-s-vice-president-joe

În urmă cu 77 de ani, în 1938, Conferința de pace de la München devenea  simbolul conciliatorismului lumii libere în fața agresiunii naziste. Oare cum va reține istoria conferința de securitate din 2015?

Cu o săptămână înainte de Conferința de Securitate de la München, un raport făcea înconjurul Washingtonului. Dincolo de emblema instituțională, reunind câteva dintre cele mai influente think-tank-uri în materie de politici de securitate națională (Brookings Institution, CNAS, Atlantic Council), acesta era produsul unor personalități cu greutate din prima Administrație Obama. Ivo Daalder (fostul ambasador SUA la NATO), James Stavridis (fost SACEUR, cel mai înalt ofițer din ierarhia militară a NATO) sau Michele Flournoy (fostul număr trei în Pentagon) erau printre principalii semnatari. Din grup mai făcea parte și Strobe Talbott, fostul adjunct al lui Madeleine Albright în vremurile de glorie ale primei extinderi NATO, un veteran al creionării politicii externe americane față de Rusia anilor ‘90. Prezența acestor foști decidenți, asociați administrațiilor democrate, este simbolică pentru că anulează ideea conform căreia vorbim exclusiv de o presiune venită din partea republicanilor pentru înarmarea Ucrainei. More…

Putin şi jocurile foamei Răspunde

Vladimir Putin chairs a meeting of the Presidential Council for Civil Society and Human Rights at the Kremlin

Astăzi Rusia este slabă, însă trăim în epoca răspunsului asimetric, în vremea celui slab. Acum suficient este să ai capacitatea de a submina, tulbura, de a sădi îndoială față de vechea ordine. Victoria are un cu totul alt înțeles. Și din această perspectivă campania Rusiei este un succes. Nu a schimbat doar frontierele Ucrainei, dar a schimbat și percepția europenilor. Acum Europa încearcă să-și reducă expunerea în relația cu Rusia, să se închidă. Aici este marea victorie a Rusiei. Pentru că amenințarea pe care Rusia o reprezintă astăzi este foarte similară cu cea a unei amenințări teroriste. Nu sunt suficient de puternici pentru a câștiga în sens convențional, dar au suficientă putere pentru a-i face pe oameni să se îndoiască de natura constituțională a propriilor regimuri. Pot să forțeze schimbarea acționând din interior. Viktor Orbán este exemplul cel mai proeminent, de insider care începe să ridice întrebări despre natura democrației, să se îndoiască de ordinea europeană. Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina este în esență o problemă a UE și a Europei, dar nu în sensul în care Rusia va invada Varșovia sau Bucureștiul. Nu cred asta.

Putin este rațional, dar pentru a-i înțelege raționalitatea trebuie să înțelegem mai întâi natura regimului său și vulnerabilitățile sale structurale. Economic, el depinde de lucruri pe care nu poate să le controleze: prețul petrolului și al gazului. Pentru a diminua această incertitudine și expunere, el forțează acum un control politic și cultural total. Și dacă nu ar fi mers până la capăt în cazul Crimeei, ar fi devenit ținta atacurilor naționaliștilor. Din această perspectivă, atacul asupra Crimeei a fost unul motivat de prea multă slăbiciune și vulnerabilitate internă, pentru a-și asigura supraviețuirea politică. Și a reușit să recreeze acea majoritate imensă de dinainte de 2012. Dar este o majoritate de alt tip: masiv politizată, încărcată emoțional, instabilă. El însuși se teme că o poate scăpa de sub control. Pentru naționaliștii ruși, Estul Ucrainei reprezintă ceea ce războiul civil spaniol a fost pentru comuniștii sovietici. More…

Franța și criza ucraineană: delicatul echilibrul al intereselor 1

Putin_1380430f

Nava Sevastopol și prezența avioanelor de vânătoare în Polonia, simbolizează dilemele Franței în ceea ce privește relațiile sale cu Rusia în contextul actualei crize generate de anexarea Crimeei. Pe de o parte Franța se solidarizează cu aliații săi din NATO și recunoaște gravitatea acțiunilor Rusiei în Ucraina, pe de altă parte încearcă să nu-și „arunce” în aer cu Moscova.

Reasigurarea simbolică a aliaților NATO de pe flancul estic, cei mai expuși și solidaritatea militară cu restul alianței nu sunt îndeajuns. Este timpul pentru decizii curajoase – care să impună costuri reale asupra Rusiei. În contextul crizei din Ucraina, refuzul livrării navelor Mistral nu este numai o sancțiune care „doare” dar și un gest de responsabilitate în raport cu comportamentul internațional al Federației Ruse. More…

John Hulsman: „Morcovii” UE sunt utili doar dacă eşti înconjurat de iepuri Răspunde

konservativer-vordenker-hulsman-interview

Europa trebuie să înveţe să ia pulsul geostrategic al lumii. Nimeni nu a anticipat că semnarea acordului de asociere cu Ucraina era o ameninţare directă asupra intereselor naţionale ale lui Vladimir Putin. Mai mult, arată infantilismul Bruxellesului. Lumea nu funcţionează că în Belgia. „Morcovii” UE sunt utili doar dacă eşti înconjurat de iepuri. Iar în persoană domnului Putin avem un lup, nu un iepure.

Pe de altă parte, Washingtonul trebuie să înveţe să meargă şi să mestece gumă în acelaşi timp. Sigur, pivotul asiatic este necesar, dar nu putem uită nici Europa. Iar dacă citeşti discursurile lui Obama, impresia este că toţi par să accepte viziunea Europei şi a Statelor Unite, că nimeni nu este în dezacord fundamental, că toţi cred în statul de drept şi domnia legii, sau că acceptă agenda Washingtonului şi a Bruxellesului. Pur şi simplu, nu această este lumea în care trăim. Pe lângă opoziţia Rusiei, să nu o uităm pe cea a Chinei. A-ţi asuma că poţi extinde zona de influenţă la nesfârşit fără opoziţie este naiv. More…

Wess Mitchell: Rusia testează sistemul european post-89 1

Russian President Putin during his meeting with Armenian President Sarksyan in Yerevan

Rusia ar putea fi acum încurajată să aplice tactici similare în altă parte, iar oportunitățile abundă de-a lungul periferiei sale. Precedentele teritoriale pe care le-am văzut în Crimeea și Oseția de Sud devin dintr-o dată posibile peste tot în spațiul ex-sovietic, mai ales în statele baltice, care dispun de aceleași ingrediente care au fost prezente în Ucraina și Georgia. Această situație poate determina statele mici, din interiorul, cât și din afara NATO, să caute modalități alternative de a-și susține securitatea printr-o varietate de alte mecanisme, ceea ce va conduce la revenirea jocurilor de sumă zero, similare celor cu care se confruntă astazi aliații Washingtonului din Asia de Est.

Dacă statele din Europa Centrală și de Est sunt într-adevăr aliați ai SUA, atunci ele așteaptă ca Washingtonul să răspundă credibil în fața agresiunii ruse. America poate comunica această intenție strategică prin staționarea de active militare semnificative pe teritoriul lor. Consolidarea prezenței militare pe flancul NATO trebuie făcută într-un mod care să țină cont de reactivarea geopolitică a frontierei est-europene. Rusia investește masiv în capacități antiacces, de interdicție regională, care ar putea să prevină ca NATO să își sprijine efectiv aliații în eventualitatea unei crize. Asemenea aliaților SUA din Pacific, flancul estic al NATO ar trebui consolidat prin dezvoltarea unor mijloace convenționale care să țină în șah Moscova. More…