München 2.0: între rima istoriei și un viitor alternativ 1

ukraines-president-petro-poroshenko-german-chancellor-angela-merkel-u-s-vice-president-joe

München 2.0: între rima istoriei și un viitor alternativ

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 despre politica occidentală față de războiul din Ucraina

A fost o perioadă nebună pentru Occident. A început  prin audieri maraton în Congres cu clasici în viață ai politicii externe americane: Albright – Kissinger (29 ianuarie), Scowcroft – Brzeziński (21 ianuarie). A urmat lansarea unui raport independent care cerea Vestului să înarmeze Kievul. A continuat prin ministeriala NATO de la Bruxelles, care a anunțat crearea de centre de comandă și control pentru Forța de Răspuns a NATO pe flancul estic (în România, Polonia, statele baltice). Vineri, Administrația Obama și-a prezentat noua Strategie de Securitate Națională și tot atunci președintele Franței și cancelarul Germaniei descindeau la Kremlin pentru a negocia cu Putin un nou plan de pace pentru Ucraina. Totul a culminat în weekend, prin Conferința de Securitate de la München.

Dezbaterea din Washington

Cu o săptămână înainte de Conferința de Securitate de la München, un raport făcea înconjurul Washingtonului. Dincolo de emblema instituțională, reunind câteva dintre cele mai influente think-tank-uri în materie de politici de securitate națională (Brookings Institution, CNAS, Atlantic Council), acesta era produsul unor personalități cu greutate din prima Administrație Obama. Ivo Daalder (fostul ambasador SUA la NATO), James Stavridis (fost SACEUR, cel mai înalt ofițer din ierarhia militară a NATO) sau Michele Flournoy (fostul număr trei în Pentagon) erau printre principalii semnatari. Din grup mai făcea parte și Strobe Talbott, fostul adjunct al lui Madeleine Albright în vremurile de glorie ale primei extinderi NATO, un veteran al creionării politicii externe americane față de Rusia anilor ‘90. Prezența acestor foști decidenți, asociați administrațiilor democrate, este simbolică pentru că anulează ideea conform căreia vorbim exclusiv de o presiune venită din partea republicanilor pentru înarmarea Ucrainei.

Raportul recomanda furnizarea de asistență militară, inclusiv letală, Kievului. Filozofia de ansamblu pornea de la premisa că este nevoie de o schimbare profundă a modului în care este tratat războiul din Ucraina, prin ridicarea costurilor la un asemenea nivel încât să descurajeze Moscova să-și continue incursiunea în țara vecină. Astfel, injecția de radare capabile să detecteze bateriile de rachete ale separatiștilor, de drone, mijloace de război electronic, de vehicule blindate, inclusiv rachete antitanc ar putea schimba balanța de putere la firul ierbii, dar și calculul Moscovei.

Atât timp cât separatiștii cred că au o opțiune militară – și de ce nu ar crede, asta având în vedere implacabilul sprijin militar rusesc -, perspectiva unor negocieri serioase este subțire – Ivo Daalder.

Cu alte cuvinte, câtă vreme separatiștii cred în victorie și că balanța le este favorabilă, ei nu vor avea niciun motiv să negocieze. Astfel, ideea este de a le distruge perspectiva succesului militar.

Desigur, criticii nu au întârziat să apară. Pentru cei mai mulți, aceasta este rețeta ideală pentru amplificarea ostilităților și drumul sigur către un război extins, regional. În acel moment, Rusia ar avea toate motivele să pluseze. „Orice mișcare am face noi, Putin o poate egala și merge chiar mai departe“, avertizau Fiona Hill și Clifford Gaddy în Washington Post. S-ar intra astfel într-o spirală de insecuritate unde fiecare dintre părți s-ar considera obligată să fie cu un pas înaintea competiției. Pentru alții este doar rețetă dezastruoasă pe care am mai văzut-o, spre exemplu, în Vietnam – o politică de escaladare în trepte, cu un obiectiv difuz și care doar a afundat America într-o mlaștină fără ieșire.

Cuvintele lui Henry Kissinger, de săptămână trecută, din timpul audierii din Senat la invitația comisiei coordonate de John McCain, reflectă o înțelepciune care trebuie atent cântărită de Administrația Obama:

Mă îngrijorează ideea inițierii unui proces de implicare militară fără a cunoaște unde ne va duce acesta și ceea ce suntem dispuși să facem pentru a-l susține. Ar trebui să evităm pașii graduali făcuți, înainte să știm cât de departe suntem dispuși să mergem.

Pentru imaginarul rusesc și pentru Putin, Ucraina este o chestiune care ține de ontologia imperiului. Dimpotrivă, pentru Administrația, Obama niciuna dintre crizele de astăzi nu are o încărcătură „existențială“:

Adesea, ceea ce lipsește în Washington este un simț al perspectivei. Da, [în lume] se întâmplă multe. Totuși, în timp ce pericolele cu care ne confruntăm sunt numeroase și variate, ele nu au natura existențială a celui de-al doilea război mondial sau a Războiului Rece. Nu ne permitem să ne lăsăm conduși de alarmism și de jurnalele de știri – Susan E. Rice.

Locul ales este simbolic pentru administrațiile democrate. De aici, din instituția condusă de Strobe Talbott, sunt recrutați „seniorii“ decidenți. Este cazul lui Jim Steinberg (numărul doi în Departamentul de Stat sub Hillary Clinton), al lui Ivo Daalder și chiar al lui Susan Rice (înainte de a deveni parte a echipei prezidențiale, omul de încredere al președintelui Obama, a lucrat la Brookings). Însă mesajul ei este important pentru că reprezintă laitmotivul, atitudinea de fond a Casei Albe față de criza ucraineană.

Doctrina „așteptării strategice“

La sfârșitul săptămânii trecute, dezbaterea din Washington cu toate taberele sale a fost exportată și pe scena uneia dintre cele mai importante conferințe de securitate din lume, găzduită la München. În presă a rezonat mesajul tranșant al cancelarului german:

Sunt ferm convinsă că acest conflict nu poate fi rezolvat prin mijloace militare. Progresul de care Ucraina are nevoie nu poate fi atins prin mai multe arme.

O nuanță reafirmată de John Kerry sau de Laurent Fabius. Chestionată însă punctual de un fost ministru britanic al Apărării (în Cabinetul John Major) pe tema capitalului de presiune, în special dimensiunea de hard power, pe care Vestul este pregătit să îl exercite asupra Kremlinului, răspunsul lui Merkel a fost edificator. Așadar, ce îl determină pe Putin să își respecte cuvântul, să se oprească, știind că poate alimenta discreționar separatiștii din Estul Ucrainei? A refuza Kievului sprijin militar înseamnă a-i semnala lui Putin că are de fapt mână liberă, că poate acționa cu impunitate. Exact ca după Acordul de la Minsk. Însă Merkel ne spune să avem răbdare, invocând propria istorie formativă, de cetățean maturizat în timpul Războiului Rece, în fosta RDG. Nici ea nu a așteptat să fie eliberată în urma unui război între America și URSS. Washingtonul nu putea să riște un război nuclear cu Moscova pentru eliberarea Berlinului de Est. Acel „realism“, rațional, al Războiului Rece încă există. Încă o definește:

Militar acest conflict nu poate fi câștigat. Este adevărul crud. Este realitatea dureroasă. (…) Dar mai am și experiența de a milita în tot acest timp pentru unificarea Germaniei și datorită ei am ajuns să fiu pe această scenă în fața dumneavoastră. Lucrurile pot să dureze mult, dar sunt 100% convinsă că principiile noastre vor triumfa în cele din urmă. Dacă după câteva luni sancțiunile nu dau rezultatul dorit… ei bine, nu așa se câștigă această bătălie. Nimeni nu știa când se va sfârși Războiul Rece. Dar s-a sfârșit. Ar trebui să avem încredere în asta, după ce am văzut sfârșitul Războiului Rece.

Este momentul în care sala izbucnește în aplauze, în frunte cu Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Doar câteva figuri, ici-colo, fac notă discordantă, rămân în afara entuziasmului colectiv: Biden, Kerry, Sikorski și mai ales președintele Estoniei, Tomaas Hendrik Ilves, care, pentru câteva secunde bune, a părut o clonă împietrită a Gânditorului de la Hamangia. Este un instantaneu vizual care vorbește prin gesturi mai mult decât orice discurs. Și unul pe care nu îl poți uita cu ușurință. Surprinzător sau poate nu, de aceeași parte a baricadei Merkel se afla însuși Obama.

Cea mai recentă strategie de securitate națională, lansată pe 6 februarie, după ce a fost amânată mai bine de un an, stă în esență sub semnul a ceea ce Merkel exprima mai sus:

Trebuie întotdeauna să rezistăm tentației de a suprareacționa, atunci când luăm decizii bazate pe frică. (…) Provocările pe care le avem de înfruntat necesită răbdare strategică și persistentă.

Spune un Obama care a internalizat o lecție total opusă lui Bush din momentul 11 septembrie. Punctual pe problema furnizării de ajutor militar letal Kievului, președintele Obama deliberează:

Putem să fim siguri că ajutorul letal pe care îl furnizăm Ucrainei va fi  folosit in mod adecvat, că nu cade în mâini greșite, că nu conduce la acțiuni supra-agresive care nu pot fi susținute de ucrainieni, ce tip de reacții vor genera nu doar din partea separatiștilor, dar și din partea rușilor? Toate acestea trebuie atent considerate. Criteriul după care iau aceste decizii ține de probabilitatea ca efectele lor să fie sau nu mai eficace. Despre asta deliberăm.

Însă vorbim despre o administrație orientată instinctiv către prudență și care este ca filozofie strategică foarte aproape de mindset-ul cancelarului german.

Pe de altă parte, lectura cancelarului Merkel asupra Războiului Rece este selectivă. Succesul „îndiguirii“ s-a fundamentat pe un sistem de descurajare credibil. Exact ceea ce astăzi se află sub semnul întrebării. Nu doar în Ucraina, dar chiar pe flancul estic al Alianței. Nestemata organizației, Forța de Răspuns a NATO „seamănă din ce în ce mai mult cu Forța de Reacție Rapidă a UE, lansată cu fanfara în 1999. 16 ani mai târziu ea există doar ca fantasma politică“, spune profesorul Julien Lindley French. Sunt detalii care nu pot trece neobservate la Kremlin, unde războiul a rămas – în pura tradiție clausewitziană – „o continuare a politicii cu alte mijloace“. În cele din urmă, războiul hibrid practicat de Moscova presupune un mix creativ de mijloace soft și hard, un amestec oportunist de insidios și tradițional, cu dozaj reglabil în funcție de context. Este ceea ce îl sperie pe generalul Frederick B. Hodges, comandantul forțelor terestre americane din Europa, pentru că ideea este de:

A crea ambiguitate, oferind celor care nu vor să creadă scuza de a nu crede. Sau de a induce suficientă incertitudine pentru ca răspunsul să fie lent, întârziat și ezitant.

Octavian Manea

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Un nou viitor pentru estul Europei?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s