Intervenționismul ca fetiș Răspunde

6558250-3x2-940x627

Orientul Mijlociu și, în general, instabilitatea conexă spațiului MENA au fost mereu percepute de Obama prin prisma supraextinderii imperiale.

Pe acest fond, prioritatea recalibrării, a resetării paradigmei în care America se ocupă de reconstrucția altor na­țiuni, desfășoară campanii de pacificare și își asumă la nesfârșit rolul Leviathanului hobbesian care „suprimă și îmblânzește impulsurile războiului tuturor împotriva tuturor“. Este moștenirea epocii post-9/11 de care Obama a încercat permanent să se distanțeze. A preferat în general angajamentele predominat offshore (bombardamente chirurgicale și raiduri de drone) sau cele care implică o prezență limitată, sub forma forțelor speciale sau a contingentelor de antrenament și consiliere. De fiecare dată însă, crizele din timpul mandatelor sale, fie că vorbim de Libia, Siria sau ISIS, l-au făcut să se simtă precum Michael Corleone în partea a treia din Nașul: „Chiar când crezi că ai scăpat, te trage înapoi“. More…

Anunțuri

Camp David: Relansarea relațiilor dintre Washington și capitalele Sunnite Răspunde

Gulf-Cooperation-Council-Summit-at-Camp-David_6_1

Văzut din perspectiva Riadului, Orientul Mijlociu este de nerecunoscut: o Americă pe pilot automat, inerțială, chiar în retragere; un sistem al statului națiune sub asalt în Siria și Irak; o amprentă iraniană tot mai răspândită prin extensiile sale proxy – Hezbollah (Liban), gruparea Houthi (Yemen), milițiile șiite (Irak), regimul Assad (Siria). Și toată efervescența agresivă iraniană, în absența unei arme nucleare în mâinile Teheranului. Este genul de realitate care a forțat un aliniament greu de imaginat cu câțiva ani în urmă: o apropiere între Israel și arabii sunniți, o formulă în care, pentru unele capitale sunnite, Ierusalimul devine mai de încredere decât Washingtonul.

Perspectiva unui posibil acord nuclear cu Iranul devine o variabilă care poate complica încă și mai mult peisajul strategic deja schițat. Suspendarea sancțiunilor ar putea însemna deblocarea unor sume semnificative de bani, care pot fi folosiți pentru finanțarea arhipelagului de mișcări proxy deja existent, consolidând și mai mult rolul distructiv al Teheranului în regiune. More…

Beniamin Netaniahu: Un discurs auto-distructiv în congresul american Răspunde

benjamin_netanyahu_rtr_img_0

Likud, principalul partid de dreapta israelian, condus de Beniamin Netaniahu a obținut pe 17 martie o victorie neașteptată în alegerile legislative. Dacă Netaniahu își va duce mandatul la capăt va deveni cel mai longeviv premier israelian din istorie, depășindu-l astfel pe întemeietorul statului Israel, David Ben Gurion. Victoria din 17 martie l-a costat foarte mult însă pe Netaniahu: fragilizarea relației cu Statele Unite și compromiterea definitivă a relației personale cu președintele american Barack Obama. Premierul israelian a comis o eroare majoră: a intervenit în politica internă americană, încercând să profite de clivajele dintre republicani și democrați, riscând astfel să transforme Israelul într-o chestiune partizană.

Scopul declarat al discursului a fost, conform lui John Boehner, să informeze publicul american despre „amenințările la adresa securității naționale ce vin din partea Iranului și a islamului radical”. De fapt a fost vorba de o ripostă republicană, via Beniamin Netaniahu, la discursul privind starea națiunii ținut de președintele Obama în ianuarie. Prin invitarea premierului israelian majoritatea republicană a dorit să umilească administrația prezidențială. Cel mai grav aspect al acestei situații a fost că Beniamin Netaniahu a acceptat să se implice în jocul politic american și să beneficieze în mod fățiș de disensiunile din politica internă a celui mai important aliat al Israelului. More…

München 2.0: între rima istoriei și un viitor alternativ 1

ukraines-president-petro-poroshenko-german-chancellor-angela-merkel-u-s-vice-president-joe

În urmă cu 77 de ani, în 1938, Conferința de pace de la München devenea  simbolul conciliatorismului lumii libere în fața agresiunii naziste. Oare cum va reține istoria conferința de securitate din 2015?

Cu o săptămână înainte de Conferința de Securitate de la München, un raport făcea înconjurul Washingtonului. Dincolo de emblema instituțională, reunind câteva dintre cele mai influente think-tank-uri în materie de politici de securitate națională (Brookings Institution, CNAS, Atlantic Council), acesta era produsul unor personalități cu greutate din prima Administrație Obama. Ivo Daalder (fostul ambasador SUA la NATO), James Stavridis (fost SACEUR, cel mai înalt ofițer din ierarhia militară a NATO) sau Michele Flournoy (fostul număr trei în Pentagon) erau printre principalii semnatari. Din grup mai făcea parte și Strobe Talbott, fostul adjunct al lui Madeleine Albright în vremurile de glorie ale primei extinderi NATO, un veteran al creionării politicii externe americane față de Rusia anilor ‘90. Prezența acestor foști decidenți, asociați administrațiilor democrate, este simbolică pentru că anulează ideea conform căreia vorbim exclusiv de o presiune venită din partea republicanilor pentru înarmarea Ucrainei. More…

Obama şi Merkel văd problema ucraineană prin aceeaşi lentilă Răspunde

2013-06-19-obama-merkel-pk

Deşi se vorbeşte despre eventuale clivaje între Germania şi Statele Unite pe opţiunile pe care Vestul le are la dispoziţie în Ucraina, o privire mai atentă la poziţia lor de fond indică alte concluzii. În esenţă, atât Berlinul cât şi Washingtonul îmbrăţişează doctrina „aşteptării strategice”(strategic patience), mizând pe faptul că o diplomaţie conciliantă dublată de sancţiuni severe care lovesc în inima economiei ruseşti îl vor descuraja pe Puţin, mai devreme sau mai târziu, să escaladeze conflictul.

Din această perspectiva este important să analizăm nucleul dur al celei mai recente Strategii de Securitate Naţională, un document lansat public în urmă cu două săptămâni şi care a fost întârziat mai bine de un an de zile, foarte probabil deturnat fiind de ascensiunea Califatului Islamic precum şi de invazia hibridă a Ucrainei: „trebuie întotdeauna să rezistăm tentaţiei de a supra-reacţiona, atunci când luăm decizii bazate pe frică. (…) Provocările pe care le avem de înfruntat necesită răbdare strategică şi persistenţa”, rezumă chiar Obama poziţia echipei sale care preferă politici prudente şi nu reacţii emoţionale, instinctive ghidate de breakingnews-uri. În fond, lecţia pe care Obama a extras-o din răspunsul post 9/11 ţine de supraextinderea militară şi de predispoziţia de a vedea fiecare problema de securitate globală printr-o lentilă militară. În această lectură se regăseşte în parte şi ceea ce dorea să transmită administraţia să prin politică de rebalance, miza fiind nu doar un pivot geografic (dinspre Orientul Mijlociu şi AfPak către Extremul Orient) cât una de atitudine şi priorităţi. More…

Marele pariu al lui Obama în Asia Răspunde

130916

În cele din urmă, este singura modalitate de a asigura prin fapte credibilitatea pivotului asiatic, precum și a pachetului de reacție rapidă anunțat la cel mai recent summit NATO pentru protejarea flancului estic al Alianței. Desigur, toate acestea sunt măsuri ne­cesare, dar insuficiente pentru că nu răspund pe deplin datelor actuale ale mediului de securitate contemporan. Pe scurt, s-a vorbit mult în ultimul timp de o criză de credibilitate a garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite. Și pe bună dreptate. Fun­da­ția tehnologică pe care se sprijină aceasta este tot mai demodată, tot mai îngustă, în măsura în care competitorii au recuperat decalajul, investit masiv în tehnologii care anulează avantajele competitive care până nu de mult erau o marcă înregistrată americană și care transformau SUA într-o putere expediționară globală. Însă avantajele sale rămâneau fără egal într-o lume în care capacitatea de a domina mările, aerul și spațiul erau fără rival. Dar de ani buni, arsenalele antiacces și de interdicție regională deținute de China și Rusia proliferează: „sisteme anti-navă, antiaeriene, antisatelit gândite să contracareze avantajele tradiționale ale SUA, în special capacitatea de a-și proiecta puterea în orice regiune“, avertiza Hagel în septembrie.

Modelul din care se inspiră astăzi Administrația Obama are profunde rezonanțe istorice. A mai fost aplicat de către Eisenhower în anii ’50 (prin așa-numita politică de New Look, când armele nucleare devin principala piesă de descurajare a unei invazii sovietice), dar mai ales de către Administrația Carter în a doua jumătate a anilor ‘70. Aceasta din urmă se afla într-o conjunctură deloc de invidiat: balanța de putere convențională și chiar cea nucleară avantajau net URSS, iar eli­tele militare sovietice ajunseseră să creadă în șansele de reușită ale unei campanii de tip blietzkrieg asupra NATO. În acest context, era nevoie de o strategie de off­set, de o formulă care să compenseze dezechilibrul, investind în avantaje comparative unice Statelor Unite. Ulterior, specularea tehnologiei IT prin dezvoltarea de senzori avansați de recunoaștere și avertizare timpurie, inclusiv de arme inteligente ghi­date prin GPS vor revoluționa balanța de putere din Europa. În definitiv, așa cum arată me­mo­riile lui Robert Gates, Carter este cel care „a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“, altfel o componentă care a jucat un rol esențial în înfrângerea URSS. Obama își joacă astăzi propria șansa de a fi un Carter de secol XXI. More…

O resetare a politicii externe a lui Obama pe final de mandat? 2

barack-obama

Din punct de vedere tactic, o majoritate republicană în Congres, deopotrivă în Camera Reprezentanților, dar și în Senat, anunță începutul unei gherile parlamentare intense împotriva principalelor inițiative ale Administrației Obama, în special a componentei asistențiale interne – Medicare, Medicaid sau a programului de asistență socială. În același timp, sub leadershipul senatorului John McCain (fostul contracandidat al lui Obama în prezidențialele din 2008), care va prelua conducerea Comisiei Serviciilor Armate, este de așteptat ca politica de apărare națională, precum și multe dintre inițiativele de politică externă ale administrației să fie atent evaluate și dezbătute. McCain este de departe cel mai vocal critic al politicilor articulate de Administrația Obama în crizele recente din Orientul Mijlociu sau din Ucraina.

Pe de altă parte, Obama va fi nevoit să găsească un echilibru între intervenționismul do­rit de republicani și inițiativele de suflet pentru moștenirea sa de politică externă: un acord care să înghețe programul nuclear militar al Iranului (o perspectivă destul de nepopulară în rândurile republicanilor, dar și în cercurile decizionale de la Tel Aviv), cuplat cu pregătirea fundației Pentagonului pentru războaiele viitorului. Această din urmă componentă ar face din Obama un Carter de secol XXI. Și nu ar fi puțin lucru. Dimpotrivă. În definitiv, „Carter a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“ (în cuvintele lui Robert Gates). Investițiile făcute atunci în tehnologii cheie vor genera o adevărată „revoluție în afacerile militare“, esențială pentru descurajarea sovieticilor și pentru asigurarea supremației militare americane în lumea de după Războiul Rece. Ceva foarte similar se încearcă în aceste zile. More…

Campania lui Obama împotriva ISIL Răspunde

U.S. Navy Targets Gaddafi Military Sites On the Libyan Coast

De câteva săptămâni, America se află din nou în război în inima Levantului. Washingtonul a reușit să mobilizeze o coaliție de 40 de state într-o campanie care se desfășoară simultan pe mai multe fronturi: un război aerian deopotrivă în Siria și Irak, în prim-planul căruia se află SUA; o ofensivă terestră în Irak, centrată pe forțele Bagdadului și pe milițiile kurde; un program de antrenament și echipare a opoziției siriene, în tabere găzduite de Iordania și zona kurdă; un efort internațional – sub umbrela Rezoluției 2178 a Consiliului de Securitate – prin care se încearcă stoparea fluxului de luptători străini care se alătură cauzei Califatului Islamic – ISIL (un număr care pare să fi ajuns la 15.000, dintre care 1.500-2.500 provin din Europa și 1.000 din Asia). Sunt câteva concluzii care se desprind când analizăm cele mai recente lovituri aeriene desfășurate de SUA împotriva forțelor ISIL.

Mai întâi, bombardamentele s-au concentrat masiv pe ținte strategice din Siria situate în apropiere de Allep, Raqqah și Dayr az-Zawr. Aceasta este o măsură care se înscrie în logica exprimată de pre­șe­din­tele Obama și care vizează degradarea sistematică a capacităților ISIL. Și totuși, de ce este Siria centrul gravitațional al loviturilor? Răspunsul îl aflăm din istoria nu prea îndepărtată. În mod tradițional, una dintre lecțiile învățate de Statele Unite deopotrivă în Vietnam și în Afganistan este aceea că victoria devine imposibilă atunci când inamicul dispune de un refugiu teritorial în țara vecină capabil să ofere mișcării nu doar adăpost, tabere de antrenament, dar mai ales perspectiva realimentării cu resurse. „Am permis inamicului să mențină un adăpost. Nu am făcut nimic niciodată în legătură cu Vietnamul de Nord, însă inamicul a putut astfel să se realimenteze, să se regrupeze, păstrându-și intactă capacitatea de planificare. Ori de câte ori există un astfel de adăpost, atunci avem o problemă“, mi-a spus recent generalul Tony Zinni, fost șef al Comandamentului Central, într-un interviu pentru Small Wars Journal. More…

Limitele doctrinei Obama 1

_77409066_obama_cameron_pa

Criza din Ucraina, precum și ascensiunea forțelor Califatului Islamic au surprins Casa Albă. În cele din urmă sunt variabile care ar trebui să impună o regândire a doctrinei americane de politică externă.

Devine tot mai răspândită ideea că „stabilitatea este doar temporară fără buna guvernare“, după cum concluziona și un oficial care se pregătește să părăsească administrația. Este exact lecția învățata de Obama în Libia și care îl ține acum departe de Siria sau de revenirea terestră în Irak, pentru că, în cele din urmă, nota de plată aferentă va aparține tot Statelor Unite. În evaluarea administrației, componenta principală de răspuns în Orientul Mijlociu presupune formularea unor proiecte de societate capabile să răspundă aspirațiilor majorității sunite din Siria și minorității sunite din Irak. Dar vorbim de o sarcină mult peste disponibilitatea politică a administrației de a implica Statele Unite într-un nou exercițiu de state-building la o scară infinit mai complexă decât ceea ce își asumase George W. Bush și una care depinde mai degrabă de voința Bagdadului și, eventual, de mobilizarea ajutorului statelor sunnite din regiune. More…

Europa a uitat lecţia Solidarităţii Răspunde

d7338fc200c93b8bc5c40553088e24f8641000

În perspectiva sum­mitului din toamnă, NATO se deplasează pe un teren mlăștinos, cu o falie internă intraeuropeană în plină expansiune, amplificată de măsuri luate pe jumătate și care nu corectează nici pe departe dezechilibrul de fond rostogolit din anii ‘90 până astăzi. Rămâne de văzut câte miliarde va pune pe masă Vechea Europă pentru reasigurarea Noii Europe și cât este dis­pusă în al 12-lea ceas să iasă din tradiția măsurilor convenționale, cosmetice, timide. „Ne este greu să înțelegem de ce este OK să existe baze în Germania, Anglia, Spania, Italia, Turcia, și nu în Polonia. De cine apără Germania cei 55000 de militari americani rămași acolo? Vă asigur că Polonia nu este o amenințare. Nici Danemarca nu este o amenințare. Nu știu despre francezi…“, spunea Sikorski la Wrocław pe 7 iunie. Pentru el, soluția este limpede.

Întreaga coregrafie și arhitectură NATO, anchilozată în geografia Războiului Rece, trebuie regândită pentru a reda credibilitatea garanțiilor de securitate oferite de umbrela Alianței. În caz contrar, „dacă Putin le testează și aces­tea eșuează, atunci NATO este terminată“. Și într-o eră în care aliații vorbesc doar de forțe de reacție rapidă (de altfel, în mod tradițional veriga foarte slabă a europenilor) preferând o atitudine mai degrabă „offshore“, iar Moscova își dezvoltă sisteme A2/AD (capacități antiacces și de interdicție regională), un scenariu în care Rusia ține la distanță forțele NATO, blocând realimentarea flancului estic și oferind Alianței un nou fait accomplit pe propiul teritoriu, nu este deloc SF. More…

Obama în Estul Asiei: Un ritual de reasigurare sub semnul Crimeei Răspunde

la-apphoto-japan-obama-asia-jpg-20140423

Întregul turneu al lui Obama în Asia s-a aflat simbolic sub semnul Ucrainei. Mai întâi, concluziile care s-au articulat pe flancul estic al NATO par să se transforme ușor în coșmarul statelor din Marea Chinei de Sud: „agresiunea împotriva Ucrainei este o schimbare de paradigmă, sfârșitul încrederii în ordinea post-Război Rece. Această ordine, bazată pe respectul suveranității teritoriale, a integrității și inviolabilității frontierelor și pe credința că putem să construim relații fundamentate pe valori comune, s-a prăbușit. Tratatele internționale nu se mai aplică, iar forța brută este din nou legitimă. Regulile au fost aruncate pe fereastră. Lumea s-a întors la jocul de sumă zero“, spunea recent președintele Estoniei, Tomaas Ilves, într-un editorial din Washington Post. Sunt gânduri care rezonează profund, deopotrivă la Manila sau Kuala Lumpur.

La Tokio, cel mai mare semn de întrebare este însă legat de soliditatea garanțiilor oferite de o Americă în plină recalibrare geopolitică și care pare să acumuleze tot mai mult o problemă de credibilitate în respectarea pragurilor ultimative, aparent de netrecut: „liniile roșii pe care președintele Obama le-a stabilit în Crimeea s-au transformat într-un covor roșu“, pe care Rusia mărșăluiește triumfătoare, spune Tetsuo Kotani de la Japan Institute of International Affairs. Mai mult, dacă Washingtonul a ales să reinterpreteze garanțiile date prin Memorandumul de la Budapesta față de integritatea teritorială a Ucrainei, golindu-le de conținut, „de ce ar crede liderii Japoniei că Statele Unite ar face altfel în cazul unor insule îndepărtate și nelocuite, care nu sunt altceva decât o mână de pietre?“, se întreabă Yuriko Koike, un fost ministru japonez al Apărării. More…

Lecțiile lui Carter pentru Obama Răspunde

the_right_really_really_wants_obama_to_be_jimmy_carter-1280x960

Invazia afgană a generat un șoc strategic pentru administrația Carter, pregătind terenul pentru o repoziționare a Americii în Europa.

Privită într-o perspectivă macrostrategică, politica externă a Administrației Obama din ambele mandate a fost dominată de o recalibrare programatică a angajamentelor militare globale. Mai întâi, accentul cade pe renunțarea la activele toxice, consumatoare de prea multe resurse, precum războaiele din Irak și Afganistan. Ulterior, această secvență a fost completată de imperativul de a sta pe cât posibil departe de formula intervenționismului extins, cu zeci de mii de militari, în campanii cu final deschis, incert, specifice deceniului trecut. De aici, predispoziția de a evita o implicare decisivă în Siria și de a accepta o operațiune sigură, lipsită de riscuri terestre, într-o formulă colectivă, ideală pentru punerea în valoare a capacităților sale chirurgicale, precum în Libia. În general observăm o administrație prudentă, chiar sceptică față de capacitatea Americii de a determina nu doar cum încep războaiele, dar mai ales cum se termină acestea. More…