Octavian Manea despre pozițiile diplomatice ale Germaniei și ale SUA pe  tema războiului din Ucraina , pentru  Revista 22

Deşi se vorbeşte despre eventuale clivaje între Germania şi Statele Unite pe opţiunile pe care Vestul le are la dispoziţie în Ucraina, o privire mai atentă la poziţia lor de fond indică alte concluzii. În esenţă, atât Berlinul cât şi Washingtonul îmbrăţişează doctrina „aşteptării strategice”(strategic patience), mizând pe faptul că o diplomaţie conciliantă dublată de sancţiuni severe care lovesc în inima economiei ruseşti îl vor descuraja pe Puţin, mai devreme sau mai târziu, să escaladeze conflictul.

Din această perspectiva este important să analizăm nucleul dur al celei mai recente Strategii de Securitate Naţională, un document lansat public în urmă cu două săptămâni şi care a fost întârziat mai bine de un an de zile, foarte probabil deturnat fiind de ascensiunea Califatului Islamic precum şi de invazia hibridă a Ucrainei: „trebuie întotdeauna să rezistăm tentaţiei de a supra-reacţiona, atunci când luăm decizii bazate pe frică. (…) Provocările pe care le avem de înfruntat necesită răbdare strategică şi persistenţa”, rezumă chiar Obama poziţia echipei sale care preferă politici prudente şi nu reacţii emoţionale, instinctive ghidate de breakingnews-uri. În fond, lecţia pe care Obama a extras-o din răspunsul post 9/11 ţine de supraextinderea militară şi de predispoziţia de a vedea fiecare problema de securitate globală printr-o lentilă militară. În această lectură se regăseşte în parte şi ceea ce dorea să transmită administraţia să prin politică de rebalance, miza fiind nu doar un pivot geografic (dinspre Orientul Mijlociu şi AfPak către Extremul Orient) cât una de atitudine şi priorităţi.

Este un mesaj accentuat şi de Susan Rice, consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui SUA în discursul găzduit la Brookings Institution:

Adesea, ceea ce lipseşte în Washington este un simt al perspectivei. Da, [în lume] se întâmplă multe. Totuşi, în timp ce pericolele cu care ne confruntăm sunt numeroase şi variate, ele nu au natură existenţială a celui de-al doilea război mondial sau a Războiului Rece. Nu ne permitem să ne lăsăm conduşi de alarmism şi de jurnalele de ştiri.

Locul ales este simbolic, fiind think-tank-ul al cărui preşedinte – Strobe Talbott – s-a remarcat în ultimul timp în spaţiul public prin pledoaria vehementă în sprijinul furnizării de armament letal defensiv Kievului. Nuanţele discursului ţinut de Rice sugerează însă o perspectiva diferită de cea a veteranului diplomaţiei americane Strobe Talbott.

Criterii de utilizare a forţei militare

Aceste tuşe de ansamblu ancorează decisiv poziţia predilectă a administraţiei faţă de ameninţările zilei: fie că vorbim de Califatul Islamic, revizuirea statu-quo-ului în Marile Chinei de Sud şi Est sau invazia Ucrainei de către Rusia. Şi atât Strategia de Securitate Naţională, cât şi discursul de anul trecut susţinut la West Point se remarcă prin stabilirea unor criterii clare de utilizare a forţei, inclusiv de o manieră unilaterală: “când cetăţenii americani sunt ameninţaţi, când traiul nostru este pus sub semnul întrebării şi când securitatea aliaţilor este în pericol”. Pentru orice alt scenariu care nu se încadrează în această matrice fundamentală şi când ameninţarea nu este directă, pragul pentru folosirea mijloacelor militare este mult mai ridicat.

În astfel de circumstanţe, nu trebuie să acţionăm singuri. Trebuie să ne mobilizăm aliaţii şi partenerii pentru acţiune colectivă. Trebuie să ne extindem instrumentele pentru a include diplomaţia şi dezvoltarea, sancţiunile şi izolarea, dreptul internaţional şi doar dacă este necesar acţiunea militară.

Această din urmă trebuie întotdeauna să se desfăşoare sub o umbrela colectivă, unde responsabilitatea este împărţită, iar costurile de oportunitate ale misiunii sunt atent cântărite în raport cu impactul asupra orientării de fond a adminstraţiei spre „nation-building-ul” de acasă. A fost cazul intervenţiei din Libia din 2011 când America şi NATO au fost ingredientele cheie care au schimbat balanţă de putere împotriva forţelor lui Gaddafi, fără însă a-şi asumă şi “ownership”-ul evoluţiilor postconflict.

Punctual, pentru actorii care ameninţă ordinea internaţională şi normele sale, răspunsul ideal aşa cum este perceput de administraţia Obama ţine de utilizarea sancţiunilor economice sectoriale dar care personalizează preţul plătit concentrându-l pe beneficiarii regimului agresor. Este ceea ce unii observatori şi foşti decidenţi – precum Juan Zarate – numesc financial suasion (este conceptul cheie care stă la reinventarea trezoreriei – Treasury’s War: The Unleashing of a New Era of Financial Warfare, 2013).

Trezoreria ca armă de securitate naţională

Această şcoală centrată pe financial suasion şi care reinventează trezoreria în armă a politicii externe şi în instrument predilect de securitate naţională este tot mai la modă. Este una dinte “armele inteligente” dezvoltate după momentul 9/11 pentru a purta războiul împotriva terorismului internaţional. Ţinta nu era componentă operaţională a unei organizaţii teroriste, cât sistemul asistenţial de alimentare cu bani şi care se derula prin canalele de business formale, legitime. Ideea a fost aceea de a stimula ecosistemul financiar internaţional şi interesele comerciale ale unor entităţi alergice la risc pentru a determina izolarea şi respingerea actorilor deveniţi nefrecventabili din circuitul economiei albe. Se manipula astfel calculul cost beneficiu al sectorului privat unde moneda forţe era integritatea şi reputaţia. Reţeta a fost aplicată în timp împotriva regimului de la Phenian, a regimului Gaddafi, împotriva Hezbollahului şi împotriva Iranului prin sancţiuni sectoriale (petrol, bănci, asigurări sau transport). Miza acestor formule de financial suasion este de a avea un efect de descurajare asupra entităţii ţintă.

Săptămâna trecută, Fareed Zakaria susţinea în editorialul sau din Washington Post că în loc să se gândească la furnizarea de armament Kievului, armă letală pe care administraţia Obama o poate folosi împotriva Kremlinului ar fi excluderea Rusiei şi a sistemului sau bancar din sistemul de plăti SWIFT. “Cu siguranţă, zilele lui Putin ar fi în acel moment numărate”, scrie John Hulsman în City A.M. La această idee, Andrei Kostin, unul dintre cei mai importanţi bancheri din Rusia a precizat că o astfel de măsură ar însemna că cele două state s-ar află „în pragul războiului şi cu siguranţă într-un război rece”.

Şi Roger Altman, un fost număr doi în Trezoreria SUA, pledează –în paginile Wall Street Journal– pentru folosirea pieţelor internaţionale că levier pentru descurajarea Moscovei. Premisa de la care porneşte este aceea că economia rusă, mai ales sectorul corporatist, depind masiv de pieţele internaţionale de capital, de împrumuturi permanente şi predictibile. Astfel această este o opţiune “mult mai puternică decât orice armata sau depozit de arme, capabilă să inducă schimbări pe care diplomaţia sau armele nu le-ar putea niciodată obţine. (…) În această epoca, dacă moneda unei naţiuni importante se prăbuşeşte şi accesul sau la credite este suspendat, pur şi simplu nu poate funcţiona”. Deja preţul plătit de Moscova, şi inventariat pe larg de Altman, este consistent în condiţiile în care vorbim de o economie, altfel slabă, cu un PIB echivalent cu cel al Italiei: rubla s-a devalorizat cu 50% în faţă dolarului pe parcursul anului trecut; în medie 150 de miliarde de dolari –capital privat– părăsesc anual Rusia; dobânzile locale au crescut cu 15%; FMI prognozează că PIB-ul Rusiei va scădea cu 3% în 2015; banca naţională ar fi injectat deja 33 de miliarde de dolari pentru a menţine pe linia de plutire un sector bancar din ce în ce mai fragil;

În opinia lui Altman, dacă Vestul ar consolida şi mai mult pachetul coercitiv până în punctul în care creditarea externă ar fi în întregime suspendată, capitalul privat retras şi sistemul bancar ar intră în insolvenţă, în acel moment „agresiunea externă nu poate fi sustenabilă. Nici chiar pentru domnul Putin”.

Şi Gideon Rachman avertizează Vestul să nu între în capcană lui Puţin escaladând conflictul militar, ci să atace asimetric pe frontul economic:

În timp ce Moscova se bucură de avantaje militare şi diplomatice, totuşi la celelalte categorii cruciale poziţia să este slabă şi devine tot mai slabă. Frigiderele goale din casele ruseşti reflectă faptul că economia ţării are mari probleme. Asta poate schimbă în cele din urmă calculele Rusiei.

Optica Berlinului

Dacă ne uităm la mesajele articulate public de Angela Merkel, ele se subscriu în întregime doctrinei de „aşteptare strategică”. Din această perspectiva, discursul cancelarului german pe scenă Conferinţei de Securitate de la Munchen a fost un regal al „aşteptării strategice”.

Deşi nu poate să ofere garanţii că Puţin îşi va respectă angajamentele, Merkel este dispusă să aştepte:

Dacă după câteva luni sancţiunile nu dau rezultatul dorit… ei bine, nu aşa se câştigă această bătălie. Nimeni nu ştia când se va sfârşi Războiul Rece. Dar s-a sfârşit. Ar trebui să avem încredere în asta, după ce am văzut sfârşitul Războiului Rece.

Etalonul său este propria istorie formativă, de cetăţean maturizat în timpul Războiului Rece, în fosta RDG. Nici ea nu a aşteptat că Zidul să cadă în urmă unor actuni militare ale SUA împotriva URSS. Washingtonul nu putea să rişte un război nuclear cu Moscova pentru eliberarea Berlinului de Est. Acel „realism“, raţional, al Războiului Rece încă o defineşte:

Militar acest conflict nu poate fi câştigat. Este adevărul crud. Este realitatea dureroasă. (…) Dar mai am şi experienţă de a milita în tot acest timp pentru unificarea Germaniei şi datorită ei am ajuns să fiu pe această scenă în faţă dumneavoastră. Lucrurile pot să dureze mult, dar sunt 100% convinsă că principiile noastre vor triumfă în cele din urmă.

La câteva zile distanţă a reluat aceeaşi idee la Washington, în conferinţă de presă susţinută alături de preşedintele Obama.

Dincolo de Războiul Rece, un alt exemplu pe care îl aduce în sprijinul validării „aşteptării strategice” îl reprezintă sancţiunile aplicate Iranului, un succes pe care „nimeni nu îl pune la îndoială” şi care în esenţă este creditat pentru influenţarea calculelor Teheranului în raport cu programul sau nuclear (şi a cărui evoluţie a fost temporar îngheţată). Iar în cazul sancţiunilor impuse Moscovei rămân încă foarte multe de făcut: pe o scară de la 1 la 10 (excluderea din sistemul SWIFT), „ne aflăm abia la treaptă 2 sau 3”.

Dar oare sancţiunile, de unele singure, sunt capabile să restaureze un sistem de descurajare care deja s-a prăbuşit în faţă unei puteri revizioniste care înţelege războiul că un instrument legitim şi raţional, “ca pe o continuare a politicii cu alte mijloace”? Este conştiinţa pe care istoria recentă a ţării lui Clausewitz – Germania – pare să o fi anesteziat complet. Şi pe care va fi nevoită, mai devreme sau mai târziu să o reînveţe.

Octavian Manea