O resetare a politicii externe a lui Obama pe final de mandat? 2

barack-obama

Octavian a comentat în Revista 22 impactul alegerilor din SUA asupra politicii externe americane

Fără prea mult spațiu de manevră legislativă pe scena internă, Obama va fi obligat să se reorienteze, ca și Bush în 2006, spre politica internațională. Aici se va defini moștenirea sa.

Din punct de vedere tactic, o majoritate republicană în Congres, deopotrivă în Camera Reprezentanților, dar și în Senat, anunță începutul unei gherile parlamentare intense împotriva principalelor inițiative ale Administrației Obama, în special a componentei asistențiale interne – Medicare, Medicaid sau a programului de asistență socială. În același timp, sub leadershipul senatorului John McCain (fostul contracandidat al lui Obama în prezidențialele din 2008), care va prelua conducerea Comisiei Serviciilor Armate, este de așteptat ca politica de apărare națională, precum și multe dintre inițiativele de politică externă ale administrației să fie atent evaluate și dezbătute. McCain este de departe cel mai vocal critic al politicilor articulate de Administrația Obama în crizele recente din Orientul Mijlociu sau din Ucraina.

Pierderea majorității în Congres poate fi interpretată și ca un vot de neîncredere dat agendei sub care Obama a câștigat cel de-al doilea mandat, una predominant centrată pe imperativul de „nation-building acasă“. Fără prea mult spațiu de manevră legislativă pe scena internă, Obama va fi obligat să facă diferența în politica internațională. Este foarte posibil în acest context ca în ultimii doi ani de mandat să vedem un Obama profund dedicat politicii externe, o zonă în care în mod tradițional puterea executivă are multe de spus și care poate să contureze moștenirea administrației. Până la un punct, acest lucru ar putea însemna revizuirea multora dintre liniile directoare care s-au aflat la baza așa-numitului pivot spre Asia și care în esență a însemnat restructurarea costisitoarelor campanii desfășurate în Irak și Afganistan și care marcaseră decisiv epoca post-9/11. Sub presiunea unui Congres controlat de republicani, este de așteptat să vedem o administrație care a internalizat lecțiile retragerii premature din Irak, fiind chiar pregătită să ofere o altă perspectivă Afganistanului de după 2014, când forțele internaționale sunt programate să revină acasă. „O investiție relativ redusă de consilieri americani și putere aeriană poa­te să mențină funcțional un guvern local pentru construirea căruia am cheltuit mii de vieți și miliarde de dolari. A eșua în acest demers în­seamnă să violăm teoria care a stat la baza războiului împotriva Al-Qaeda: să nu îi permitem să dispună din nou de o bază teritorială. Am încălcat acest principiu în Irak prin retragerea tuturor forțelor americane și să ne fie rușine dacă repetăm aceeași greșeală în Afganistan“, ne-a spus recent John Nagl.

În egală măsură, am putea asista și la reenergizarea campaniei administrației împotriva Statului Islamic, prin clarificarea poziției sale față de regimul Assad, antrenarea și înarmarea masivă a forțelor moderate ale opoziției siriene, precum și infuzia de forțe speciale americane în comunitățile sunnite dispuse să reziste jihadului practicat de ISIS. De asemenea, voci influente din partea republicanilor presează Casa Albă să sprijine pe scară largă Kievul (eventual prin livrarea de armament letal) în războiul insidios, de subversiune statală practicat de către Rusia în estul Ucrainei. O administrație care în următorii doi ani plusează cu succes pe toate aceste fronturi ar corecta imaginea unei Americi în retragere, slăbite, care evită riscurile și care fuge de implementarea propriilor linii-roșii, un comportament care, inevitabil, a trezit pofta de revizionism teritorial a unor giganți geopolitici precum Rusia și China. Dar oare va accepta Obama, un președinte predispus mai degrabă unui interventionism off-shore, angajamente internaționale cu final deschis care extind semnificativ nota de plată a contribuabilului american?

Pe de altă parte, Obama va fi nevoit să găsească un echilibru între intervenționismul do­rit de republicani și inițiativele de suflet pentru moștenirea sa de politică externă: un acord care să înghețe programul nuclear militar al Iranului (o perspectivă destul de nepopulară în rândurile republicanilor, dar și în cercurile decizionale de la Tel Aviv), cuplat cu pregătirea fundației Pentagonului pentru războaiele viitorului. Această din urmă componentă ar face din Obama un Carter de secol XXI. Și nu ar fi puțin lucru. Dimpotrivă. În definitiv, „Carter a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“ (în cuvintele lui Robert Gates). Investițiile făcute atunci în tehnologii cheie vor genera o adevărată „revoluție în afacerile militare“, esențială pentru descurajarea sovieticilor și pentru asigurarea supremației militare americane în lumea de după Războiul Rece. Ceva foarte similar se încearcă în aceste zile.

Dar ca și în 2006, când am asistat la demiterea lui Donald Rumsfeld (după un rezultat electoral apropiat de cel de astăzi, dar de sens opus), am putea vedea schimbări la nivelul echipei de securitate națională. David Ignatius, un influent editorialist al Washington Post, îl indica pe șeful Pentagonului, Chuck Hagel (un fost senator republican care s-a opus intervenției în Irak sau campaniei lui David Petraeus din 2007/08), ca fiind o posibilă remaniere. Acesta ar reprezenta și o țintă politică foarte dorită de republicani.

Octavian Manea

Anunțuri

2 comments

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s