Un proiect de lege promovat de multă vreme de Dan Mașca a fost însușit întâi de Monica Macovei și apoi de Mihai Sturzu. Proiectul prevede posibilitatea înființării unui partid cu numai trei membri. Ceea ce este foarte bine, dar, în opinia mea, nu trebuie să ne oprim aici.

Întrebarea care apare este: ce așteptăm noi de la sistemul de partide? Iar răspunsul, ca de atâtea ori în viață este: dorim ceea ce plătim. În momentul de față legea este relativ generoasă cu partidele existente care primesc anumite sedii și finanțări. Dacă ignorăm partidele moștenite, aranjamentul pare corect: partidele noi trebuie să treacă prin niște furci caudine pentru a ajunge la aceste finanțări. În momentul în care am liberaliza crearea partidelor dar am păstra același sistem de finanțare am ajunge practic să acordăm ajutor de stat pentru apariția nominală de partide noi. Este ca și cum am finanța producția de energie verde per număr de producători și nu per output. Nu este tocmai cea mai bună idee. De aceea, consecința naturală este să migrăm finanțăm partidele per număr de voturi obținute. Este o idee susținută rar în spațiul public dar față de care nu am auzit încă un contra-argument viabil.

A doua problemă este (eterna) temere că ne vom întoarce la haosul anilor ‘90. Se poate purta aici o dezbatere legitimă în ceea ce privește echilibrul dintre drepturi individuale și fezabilitate a sistemului. Ca și în alte situații, dezbaterea a fost purtată pentru noi de CCR:

Aprecierea oportunităţii unui anumit prag de reprezentativitate nu este însă o problemă de constituţionalitate, cât timp pragul instituit nu are ca efect suprimarea exercitării dreptului, urmărind numai, precum în legea de faţă, ca asocierea cetăţenilor în partide să aibă semnificaţia instituţionalizării unui curent politic, fără de care partidul rezultat nu-şi poate îndeplini rolul său constituţional, prevăzut de art.8 alin.(2) de a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. [s. m.] […]

Se consideră însă [de cei ce s-au adresat CCR] că ”fenomenul devalorizării partidelor” nu ar trebui contracarat prin condiţia de reprezentativitate prevăzută, ci prin ”pragul electoral”. Nici aceste argumente nu privesc legitimitatea constituţională a prevederii atacate, ci disputa legată de oportunitatea sa politică. În lege, criteriul electoral a fost reţinut numai pentru aprecierea continuităţii funcţionării partidului, potrivit art.31.

În concluzie, criteriul reprezentativităţii nu este, în sine, neconstituţional, el fiind în general acceptat în domeniul exercitării dreptului la asociere în partide politice, ţinând seama de rolul lor de a contribui la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Acest criteriu ar putea fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau ar fi sinonim cu o asemenea suprimare.

Reținem și noi că:

• un criteriu de „instituționalizare a unui curent politic” este necesar cf. Constituției și …
• dimensiunea și plasarea acestu criteriu sunt lăsate la judecata de oportunitate a Parlamentului…
• atâta vreme cât nu impactează dreptul la asociere…

Bun, să ne uităm la situația actuală. Cel puțin 1,5 milioane de alegători au venit la vot cu o voință politică care, în mod vădit, nu pare a fi fost definită de partidele politice. Se poate argumenta inclusiv faptul că, acești alegători rămânând orfani de reprezentare politică, avem o încălcare a dreptului la asociere; aici însă argumentația ar fi mai sensibilă.

Ergo, sistemul birocratic prin care partidelor li se cere să se nască gata capabile de a exprima voința a mase largi de cetățeni a eșuat. Merită aici să facem o comparație cu domeniul comercial. Dacă eu vreau să vând pește am nevoie să înființez o firmă care are ca obiect vânzarea de pește. Aceasta este o cerință care trebuie rezolvată cât mai repede și expeditiv. Ca să ies, însă, pe piață este nevoie de alt set de autorizații. Între înființarea firmei și ieșirea pe piață am, însă timp să mă pun la punct cu toate aspectele necesare operațiunii.

La fel este și cu piața politică. Cerința de a avea partide născute gata de luptă este vădit nerezonabilă. Întrucâtva acest lucru se vede în strategiile mai multor grupuri de a crea ONG-uri politice înaintea partidelor depline. Din punctul meu de vedere menținerea unei bariere la intrarea în competiția electorală (număr de semnături, egal pentru independenți și partide și proporțional cu dimensiunea circumscripțiilor unde se depun candidați) rămâne rezonabilă și, se pare, impusă de interpretarea Constituției.

Un asemenea sistem în care crearea unui partid este ușoară dar accesul la putere prin competiția politică nu este neapărat facilitat ar duce, pe cât este omenește posibil, la calibrarea corectă a sistemului de partide.

Tendința naturală a societății nu este neapărat de fărâmițare a spectrului ci mai degrabă de comasare. Am putea chiar spune că, în urma barierelor la intrare și în urma pragului electoral am ajunge la un număr de partide care să „instituționalizeze curente politice”. Cu remarca – esențială – că nu statul va decide câte curente pot să fie sau cât de mare trebuie să fie un partid pentru a fi curent. Nu statul, ci competiția politică.

Andrei Tiut

Full disclaimer: am activat și activez în cadrul proiectului Politică fără Bariere iar Civitas ‘99 derulează un proiect denumit Dezvoltarea unei coaliţii de ONG-uri preocupate de deschiderea competiţiei/pieţei politice.