Trump, din memoriile generalului James Mattis Răspunde


Cartea de memorii semnată de Jim Mattis alături de Bing West expune filozofia pe care generalul a încercat să o aplice cât timp s-a aflat în fruntea Pentagonului.

Întrebarea este cine îi va urma lui Bolton? Numele circulate până astăzi par fie să anunțe consolidarea influenței lui Mike Pompeo, fie o recalibrare către o variantă cât mai pură a doctrinei „America pe primul loc“. Ambasadorul SUA la Berlin, controversatul Richard Grenell, omul forte al administrației în Europa, susținător al liniei dure față de Teheran, este cunoscut pentru lipsa de diplomație și pentru criticile lipsite de perdea adresate unor free rideri precum Germania. Pe lista scurtă s-ar mai afla două nume apropiate de Mike Pompeo: Stephen Biegun (negociatorul SUA pe dosarul nord-coreean) sau Brian Hook (trimisul special al SUA pe dosarul iranian și fostul director de planificare politică în timpul lui Rex Tillerson). Oricare dintre cele două variante ar arăta intenția lui Donald Trump pentru accelerarea unor soluții negociate cu Phenianul și Teheranul înainte de finalul mandatului. Dar probabil că cea mai tectonică dintre variante ar fi însă colonelul în retragere Douglas Macgregor, un obișnuit al platourilor Fox News și un preferat al lui Tucker Carlson, un comentator conservator cu multă influență asupra lui Donald Trump. Macgregor este un susținător al detensionării relațiilor cu Moscova și crede că NATO este un zombie care ar trebui să fie lăsat să moară. More…

Reclame

Războiul împotriva ISIS e abia la început Răspunde

140812-isis-militants-1128_ea414ddd3248a991306640f1a2954444

O piesă esențială în strategia Washingtonului ține de re-energizarea și sprijinirea elementelor tribale sunnite în rezistența lor împotriva forțelor Statului Islamic. Este singura modalitate de a duce ofensiva adânc în teritoriul califatului. Însă, în cazul tribului Al-bu Nimr, este prea târziu. Iar problema cea mai mare este că legătura dintre noul guvern de la Bagdad și sunniți rămâne încă masiv scurtcircuitată. Mai mult, forțele guvernamentale rămân în defensivă, prea puțin dispuse să ofere susținere unor comunități sunnite în care nu au încredere. Iată contextul în care, săptămâna trecută, Martin Dempsey, șeful Statului Major Inter-Arme, cerea extinderea misiunilor americane de asistență și antrenament în provincia Al-Anbar, tocmai pentru a completa veriga lipsă dintre Bagdad și insulele de rezistență sunnită. Însă precondiția americană era aceea ca Bagdadul să ac­cepte înarmarea triburilor și, mai mult, să se imagineze formule de cooptare a lor în așa numite „unități de gardă națională“. În același timp, acest lucru va implica foarte probabil formularea unui nou contract social, în care „triburile vor avea mai mul­te de spus în propria guvernare și în propriile regiuni“ (după cum a precizat săptămâna trecută Chuck Hagel, secretarul Apărării).

Bătălia împotriva Statului Islamic este inevitabil un proiect pe termen lung. Iar multe dintre armele necesare nu folosesc gloanțe. Și asta pentru că este mult mai mult decât o grupare teroristă. Analizată atent, ISIS reproduce tiparul ideal spre care tindea și Al-Qaeda, acela al unei insurgențe maoiste. Citite astăzi, unele din­tre textele care au stat la baza strategiei militare a Al-Qaeda (precum cele semnate de Abu Ubayd al-Qurashi în prima jumătate a anilor 2000) parcă recompun radiografia comportamentală a Statului Islamic. Oferă servicii, dispune de o infrastructură de guvernare paralelă, acționează ca o gherilă, dar, în același timp, funcționează și ca o armată convențională (în buna tradiție a stadiilor unei insurgențe ma­oiste). Totul pentru a-și menține susținerea populară a publicului țintă și care, în mod potențial, poate ajunge până la 20 de milioane de sunniți reprimați, cât există între Damasc și Bagdad. More…

Limitele campaniei împotriva ISIL Răspunde

Isis fighters wave the group's flag from what is thought to a damaged a Syrian air force jet

„Ceea ce se întâmplă astăzi în Irak este în mare măsură o continuare a vechiului război civil cu nuanțe sectare de dinainte de 2007“, îmi spune profesorul Stephen Biddle de la Universitatea George Washington. Cu alte cuvinte, natura conflictului rămâne aceeași: o dilemă de securitate extremă, un joc de sumă zero cu mize ontologice pentru principalele grupări confesionale ale Irakului. Privit în această cheie, rolul pe care Statele Unite l-au jucat în timpul campaniei de stabilizare condusă de Petraeus după 2007 a fost, ca efect, unul foarte apropiat de Balcanii anilor ’90: un rol de menținere a păcii (peace keeping). Așadar, Washingtonul era un mediator, un arbitru între Bagdadul devenit un centru gravitațional șiit și populația sunnită. Mai mult, devenise un protector al revoltei tribale din Anbar împotriva Al Qaeda.

„Există o perspectivă foarte populară în Washington astăzi că ISIL este produsul războiului civil sirian. Însă în Irak problema este în mod esențial una irakiană. În 2007, Maliki nu a devenit peste noapte un Thomas Jefferson sau un George Washington. El și-a arătat disponibilitatea de a coopera cu sunniții numai sub presiunea constantă a americanilor și a capitalului de presiune exercitat de aceștia. Când pârghiile au dispărut, presiunea s-a evaporat, iar Maliki s-a întors la instinctele sale politice tradiționale „marginalizarea și oprimarea sunniților“, spune Stephen Biddle. În acest context, răspunsul acestora din urmă a fost unul cât se poate de rațional: alianța cu un actor violent care putea să le ofere protecție împotriva unui guvern prădător. Toate acestea sunt detalii cheie pentru a înțelege nu doar stadiul în care ne aflăm acum în Irak, de ce am ajuns aici, dar și de ceea ce va fi nevoie pentru a stabiliza această societate. More…

Campania lui Obama împotriva ISIL Răspunde

U.S. Navy Targets Gaddafi Military Sites On the Libyan Coast

De câteva săptămâni, America se află din nou în război în inima Levantului. Washingtonul a reușit să mobilizeze o coaliție de 40 de state într-o campanie care se desfășoară simultan pe mai multe fronturi: un război aerian deopotrivă în Siria și Irak, în prim-planul căruia se află SUA; o ofensivă terestră în Irak, centrată pe forțele Bagdadului și pe milițiile kurde; un program de antrenament și echipare a opoziției siriene, în tabere găzduite de Iordania și zona kurdă; un efort internațional – sub umbrela Rezoluției 2178 a Consiliului de Securitate – prin care se încearcă stoparea fluxului de luptători străini care se alătură cauzei Califatului Islamic – ISIL (un număr care pare să fi ajuns la 15.000, dintre care 1.500-2.500 provin din Europa și 1.000 din Asia). Sunt câteva concluzii care se desprind când analizăm cele mai recente lovituri aeriene desfășurate de SUA împotriva forțelor ISIL.

Mai întâi, bombardamentele s-au concentrat masiv pe ținte strategice din Siria situate în apropiere de Allep, Raqqah și Dayr az-Zawr. Aceasta este o măsură care se înscrie în logica exprimată de pre­șe­din­tele Obama și care vizează degradarea sistematică a capacităților ISIL. Și totuși, de ce este Siria centrul gravitațional al loviturilor? Răspunsul îl aflăm din istoria nu prea îndepărtată. În mod tradițional, una dintre lecțiile învățate de Statele Unite deopotrivă în Vietnam și în Afganistan este aceea că victoria devine imposibilă atunci când inamicul dispune de un refugiu teritorial în țara vecină capabil să ofere mișcării nu doar adăpost, tabere de antrenament, dar mai ales perspectiva realimentării cu resurse. „Am permis inamicului să mențină un adăpost. Nu am făcut nimic niciodată în legătură cu Vietnamul de Nord, însă inamicul a putut astfel să se realimenteze, să se regrupeze, păstrându-și intactă capacitatea de planificare. Ori de câte ori există un astfel de adăpost, atunci avem o problemă“, mi-a spus recent generalul Tony Zinni, fost șef al Comandamentului Central, într-un interviu pentru Small Wars Journal. More…

Sunniții rămân cheia (de)stabilizării Irakului 1

la-epa-iraq-conflict-fallujah-jpg-20140105

Momentul zero al insurgenței din Anbar se află în deciziile sistemice luate de noile autorități din Bagdadul post-Saddam. Până atunci, istoric, sunniții ocupaseră un loc dominant în sistemul politic irakian. Însă aproape peste noapte, prin primele decizii asumate de administrația lui Paul Bremer în vara lui 2003, lustrația administrativă a foștilor membri ai Partidului Baath, precum și disoluția forțelor de securitate, îi împinge pe sunniți în afara „noului Irak“, îi transformă în cetățeni de rangul doi. Imediat, zeci, chiar sute de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. Este contextul care îi face pe sunniți să se simtă alienați și în esență să resimtă „eliberarea“ americană ca pe o pace punitivă, în care fostele elite ale puterii și comu­nitățile lor sunt epurate și excluse în bloc din noua ordine politică.

Treptat, sunniții ajung la concluzia că sunt perdanții noului Irak. Pentru ei miza invaziei americane nu mai ține doar de înlăturarea regimului Saddam Hussein, dar și a comunității lor din ecuația națională a puterii. Efectul „ocupației“ devine răsturnarea echilibrului de putere și colonizarea pârghiilor cheie cu noii beneficiari, șiiții. Irakul intră astfel într-o spirală a jocului de sumă zero, a dilemei de securitate extremă, unde câștigurile unei comunități sectare devin automat pierderile celeilalte. Neavând o miză personală în succesul noului Irak, comunitatea sunnită se transformă treptat în ceea ce literatura de specialitate numește un spoiler al păcii, un actor direct interesat de sub­minarea și eșecul unei păci percepute ca inechitabile. Reflectând asupra condițiilor societale care fac războiul posibil, generalul H.R. McMaster ne-a spus că „în cele din urmă, oamenii luptă și astăzi pentru aceleași motivații surprinse de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani: teamă, onoare și interes“. Sunt și motoarele care au alimentat resentimentele anti-status-quo ale sunniților (teama de șiiți, o ordine care nu le reprezintă interesele, pierderea statutului social prin rescrierea regulilor care îți dădeau dreptul să faci sau nu parte din aparatul administrativ), pregătind terenul pentru alianța temporară cu Al-Qaeda. More…

Lecţiile uitate ale reconcilierii din Irak Răspunde

0,,17726729_303,00

Granița dintre Irak și Siria s-a pulverizat, harta Orientului Mijlociu redesenându-se. Armata irakiană se dezintegrează. Milițiile șiite, în special temuta „armata Mahdi“ controlată de Moqtada al Sadr, revin în prim-plan, mobilizându-se pentru apărarea Bagdadului. Pentru mulți observatori Irakul amintește mai degrabă de Europa Evului Mediu sfâșiată de războaie religioase. Ce-i de făcut? O călătorie în istoria recentă poate să contureze câteva răspunsuri.

De departe cel mai important episod pentru stabilizarea Irakului a fost reprezentat de campania din Ramadi începută în vara anului 2006. În imaginarul conflictului a fost un moment tectonic, generând unde de șoc în toate direcțiile și schimbând chiar cursul războiului. O oportunitate unică s-a dezvăluit atunci, imediat speculată de americani. Un clivaj aproape insesizabil apăruse între sunniţi și Al Qaeda. Excesele și radicalismul militanților Al Qaeda ajunseseră în timp să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii triburilor sunnite de agenda acestora. More…

România, la 10 ani de la integrarea în NATO Răspunde

61436498

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când România a devenit membru cu drepturi depline al Alianței Nord Atlantice. Aderarea la NATO a reprezentat un proces politic, militar și diplomatic îndelungat care a impus o serie întreagă de reforme, de pe urma cărora a beneficiat întreaga societate, nu numai forțele armate. Acest text inaugurează o serie de articole ce va analiza efectele aderării României la Alianța Nord Atlantică asupra politicii sale externe și a politicii de apărare.

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic român sau o forță politică poate să-și aroge meritul pentru succesul României în cadrul acestui proces complex intern și internațional. Acest proces a generat un consens un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional având în vedere polarizarea din prezent. Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că România a putut după foarte mult timp să-și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri. Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe românești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia. More…

Defecțiunea britanică și intervenția americană în Siria 1

29_syria_debate_r_w

Joi 29 august a avut loc o răsturnare de situație greu de imaginat în istoria politică modernă britanică: deși guvernul de coaliție al lui David Cameron deținea majoritatea în Camera Comunelor nu a reușit să strângă destule voturi pentru a obține mandatul necesar participării la o intervenție alături de Statele Unite în Siria. Acest rezultat este fără precedent– niciun cabinet britanic nu și-a văzut refuzată de către Parlament inițierea unei intervenții militare, până acum. Este o evoluție politică istorică – în alte circumstanțe acest vot ar fi condus la demisia guvernului.

More…

O intervenţie americană în Siria? Greu de crezut Răspunde

289187-syria-civil-war

O lume întreagă aşteaptă ca administraţia preşedintelui Obama să acţioneze, chiar să intervină limitat în războiul civil sirian. Şi totuşi, ce opţiuni realiste are astăzi un preşedinte care a primit un Nobel pentru Pace tocmai pentru că promitea că în mandatul său nu va exista o nouă Ruandă?

În esenţă, tabloul contextual şi variabilele pe care preşedintele Obama trebuie să le includă în procesul său decizional legat de o posibilă intervenţie în Siria denotă o misiune imposibilă. Pe europeni nu se poate conta, fiind preocupaţi de cum să îşi reducă mai repede bugetele apărării, în intenţia de a extinde pe cât posibil durata de viaţă a statului bunăstării. Exasperat, Ivo Daalder, ambasadorul SUA la NATO, avertiza recent că, dacă aceste tendinţe vor continua, în cinci ani NATO nu va mai avea capacitatea expediţionară de a desfăşura o operaţiune de complexitate moderată precum cea din Libia. Dar Daalder a mers chiar mai departe decât Gates, în 2011, lăsând să se înţeleagă că, in extremis, o Americă achitând 75% din factura Alianţei este dispusă să revizuiască o noţiune până astăzi sacrosanctă – paritatea statelor membre în sistemul decizional al NATO. More…

Nabucco sau cronica unei morți așteptate 2

SD_export_routes_2012

Pe 28 iunie a fost anunțat oficial beneficiarul proiectului care va transporta gazele exploatate în zăcământul Shah Deniz II din Azerbaidjan: câștigătorul este gazoductul TAP (Trans-Adriatic Pipeline) ce va transporta gazele azere via TANAP pe ruta cea mai scurtă prin Turcia, Grecia, Albania și Italia. După cum era de așteptat proiectul Nabucco promovat agresiv de România și de care erau legate anumite interese politice și economice a sucombat.

Cine a câștigat?

Turcia care își consolidează poziția de nod energetic regional.

Uniunea Europeană care își consolidează independența energetică prin diversificarea surselor de aprovizionare și evita întărirea depedenței de Rusia.

Statele care vor fi tranzitate de conducta TAP: Grecia, Albania, Italia.

Azerbaidjanul care își vede gazul adus pe piețele europene la cel mai scăzut cost.

Cine a pierdut:

Statele care au mizat pe Nabucco, printre care și România.

Rusia deoarece nici South Stream nu a fost selectat, iar Europa își diversifică sursele de aprovizionare. More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Escaladarea războiului civil din Siria 1

3857010458

Războiul civil din Siria a căpătat dimensiuni îngrijorătoare în ultima perioadă de timp prin aparenta utilizare a armelor chimice și a potențialului său de extindere la nivel regional, demonstrat de raidurile aeriene ale aviației Israeliene asupra unor ținte aflate pe teritoriul sirian. Conflictul durează deja de doi ani, a costat viețile a cel puțin 70 000 de sirieni, în timp ce alte câteva sute de mii au devenit refugiați. Acest război nu dă semnale că s-ar încheia prea curând, devenind un război de uzură, caracterizat prin incertitudine și violență gratuită, îndreptată mai ales împotriva civililor.

Înainte de începerea războiului civil în 2011, Siria era unul din statele cunoscute pentru programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, armele chimice făcând parte din arsenalul Damascului. Siria nu este semnatară a Convenției privind Armele Chimice care interzice producția, deținerea și utilizarea acestui tip de arme. Programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă al Siriei a fost destul de ambițios, la un moment dat pe lângă armele chimice pe care le-a generat, a încercat să obțină și arme nucleare. În 2007 aviația israeliană a distrus un obiectiv aflat pe teritoriul Siriei în regiunea Deir ez-Zor care a fost identificat ca fiind un reactor nuclear aflat în stadiul de construcție destinat cercetărilor și producției de material necesar construcției unei arme nucleare. Siria a primit asistență tehnică pentru construcția acelui reactor de la Coreea de Nord.

Armele chimice, cunoscute și ca „arma nucleară a săracului”, sunt destul de ineficiente pe câmpul de luptă modern, având în vedere progresele tehnice în protecția militarilor, dar folosite asupra civililor sau a unor insurgenți slab, mai ales în cazul unor atacuri concentrate, reprezintă rețeta ideală pentru masacre de proporții. Cel mai bun exemplu în acest caz sunt atacurile irakiene cu arme chimice asupra civililor kurzi de la sfârșitul anilor ’80. Având în vedere nivelul ridicat de violență din Siria, utilizarea armelor chimice împotriva civililor se înscrie în comportamentul „normal” al regimului lui Bashar al Assad. More…