O intervenţie americană în Siria? Greu de crezut Răspunde

289187-syria-civil-war

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 posibilitatea unei intervenții americane în Siria

O lume întreagă aşteaptă ca administraţia preşedintelui Obama să acţioneze, chiar să intervină limitat în războiul civil sirian. Şi totuşi, ce opţiuni realiste are astăzi un preşedinte care a primit un Nobel pentru Pace tocmai pentru că promitea că în mandatul său nu va exista o nouă Ruandă?

În esenţă, tabloul contextual şi variabilele pe care preşedintele Obama trebuie să le includă în procesul său decizional legat de o posibilă intervenţie în Siria denotă o misiune imposibilă. Pe europeni nu se poate conta, fiind preocupaţi de cum să îşi reducă mai repede bugetele apărării, în intenţia de a extinde pe cât posibil durata de viaţă a statului bunăstării. Exasperat, Ivo Daalder, ambasadorul SUA la NATO, avertiza recent că, dacă aceste tendinţe vor continua, în cinci ani NATO nu va mai avea capacitatea expediţionară de a desfăşura o operaţiune de complexitate moderată precum cea din Libia. Dar Daalder a mers chiar mai departe decât Gates, în 2011, lăsând să se înţeleagă că, in extremis, o Americă achitând 75% din factura Alianţei este dispusă să revizuiască o noţiune până astăzi sacrosanctă – paritatea statelor membre în sistemul decizional al NATO:

În cele din urmă, o Alianţă care îi tratează pe toţi membrii săi ca egali – unde fiecare voce are aceeaşi greutate, fiecare ţară are un loc la masă, iar deciziile se iau prin consens – acel tip de alianţă este nesustenabil când factura colectivă este atât de inegal distribuită.

Este un avertisment simbolic, lansat, într-un discurs de adio, de un tehnocrat fidel etosului euroatlantic, într-unul din think tank-urile cele mai importante din Bruxelles, Carnegie Europe. În general, este puţin probabil ca în Europa să mişte ceva în sfera securităţii comune în absenţa unui leadership franco-britanic (vezi Saint-Malo sau intervenţia în Libia). În plus, încă bine afundat în Mali, o nouă intervenţie, infinit mai complexă, este ultimul lucru de care preşedintele Hollande vrea să audă.

Scrisoarea generalului Dempsey

Totuşi, ce opţiuni militare ar avea la dispoziţia sa, Administraţia Obama? Scrisoarea generalului Martin Dempsey (Chairman of the Joint Chiefs) transmisă Senatului la 19 iulie este edificatoare. În spaţiul public, una dintre cele mai populare idei este aceea a implementării unei zone de interdicţie aeriană (no-fly zone). Iar pentru acest lucru se impune mai întâi neutralizarea apărării aeriene. Dar, la o privire atentă, putem ajunge la concluzia că este o opţiune lipsită de sens: nu aviaţia militară este principala armă folosită de regimul Assad în masacrarea rebelilor. O astfel de operaţiune ar putea ajunge la câteva miliarde de dolari pe lună, fiind totodată nevoie de dislocarea a sute de avioane de luptă.

Un alt scenariu este cel al creării unor enclave sigure de-a lungul frontierelor Turciei şi Iordaniei, însă protejarea lor ar necesita mii de soldaţi americani, precum şi implementarea unei zone limitate de interdicţie aeriană. Astfel de enclave ar rămâne extrem de vulnerabile în faţa atacurilor cu rachete şi celor terestre.

O altă opţiune este antrenarea şi susţinerea cu armament a gherilelor rebele, însă marea necunoscută ţine de dificultatea de a distinge între elementele moderate şi cele extremiste. În cele din urmă, elemente ale Al Qaeda sunt parte activă din rezistenţa anti-Assad. Poate cea mai fezabilă opţiune este cea a unei campanii aeriene şi balistice împotriva elementelor gravitaţionale ale maşinăriei de război a lui Assad. Costul însă va fi de miliarde, plus mobilizarea a sute de avioane, nave maritime şi submarine. Problema de ansamblu a tuturor scenariilor este că se discută într-un context în care nivelul operaţional al armatei americane este grav afectat de sechestrul bugetar. Pregătirea şi antrenamentul trupelor sunt ţinte cu sensibilitate politică redusă. Doar nu puteau tăia din banii de compensaţii, din bugetul alocat operaţiunilor din Afganistan sau din programele de achiziţii.

Dar marea problemă pentru un general care a văzut în Irak limitele unor campanii exclusiv militare este că toate opţiunile de mai sus sunt discutate separat şi nu în contextul unei whole-of-government strategy. De fapt, în scrisoarea sa generalul Dempsey reia explicit marele avertisment al deceniului post 9/11 – tot ceea poate spera un militar să obţină este:

Să seteze condiţiile pentru progres şi schimbare…Trebuie să recunoaştem că succesul campaniei noastre nu constă într-o simplă victorie militară, ci în capacitatea noastră de a pregăti terenul pentru ceilalţi actori.

Sau în cuvintele unui alt veteran al Irakului, generalul britanic Graeme Lamb, în esenţă toate acele instrumente, fundamental civile, non-militare, care vor prelua responsabilitatea stabilizării. Iar această dezbatere nu o poartă nimeni astăzi.

Impactul sechestrului bugetar

O altă dimensiune pe care preşedintele Obama trebuie să o considere ţine de impactul sechestrului bugetar care planează asupra Pentagonului. Iar rezultatele mult aşteptatei diagnoze interne cerute de Chuck Hagel pentru a evalua consecinţele sechestrului tocmai au fost făcute publice. Întrebarea pe care Hagel a ridicat-o este una simplă: dacă trebuie să tăiem alte 500 de miliarde de dolari în următorul deceniu, cât de validă mai este filosofia de apărare codificată de Administraţia Obama în ianuarie 2012 – pivotul spre Asia-Pacific, evitarea operaţiunilor de contrainsurgenţă şi stabilizare, reorientarea spre „războiul purtat prin telecomandă“? Ce trebuia ajustat pentru a păstra pe cât posibil aceste direcţii strategice?

Două sunt opţiunile pe care Hagel le-a pus săptămâna trecută pe biroul preşedintelui. Pe de o parte, dacă Obama alege să protejeze investiţiile în tehnologia care promite să asigure avantajul comparativ în faţa capacităţilor antiacces ale Chinei, spre exemplu, atunci preşedintele trebuie să accepte restructurări masive ale armatei terestre cu 40.000 până la 110.000 de oameni, diminuarea cu 2 până la 3 a numărului grupărilor de portavioane şi tăierea corpului puşcaşilor marini cu 32.000 până la 70.000 de oameni. Consecinţa de fond este „o forţă predominantă tehnologic, dar una mult mai mică şi care va putea să îşi asume mai puţine angajamente, în special în cazul unor crize simultane în regiuni diferite ale lumii“, avertizează Hagel.

Desigur, toate aceste tăieri se adaugă celor deja programate înaintea activării sechestrului şi care vizează recalibrarea armatei americane la nivelul avut înainte de momentul 9/11. Pe de altă parte, Obama poate opta pentru păstrarea potenţialului expediţionar şi a mijloacelor de proiectare a puterii, acceptând tăieri de personal mult mai limitate, dar în acelaşi timp sacrificând orice investiţii în cercetare şi dezvoltare sau în achiziţiile de tehnologie de ultimă oră. Rezultatul ar fi o amânare cu cel puţin un deceniu a unei modernizări necesare, în contextul în care consumabilele, principalele programe de dotare ale armatei americane, datează din epoca lui Reagan.

O alegere imposibilă?

Din ce a arătat până astăzi, preşedintele Obama pare programatic orientat spre primul scenariu, însă unul care nu îi oferă şi o fundaţie adecvată, sustenabilă pentru o intervenţie responsabilă în Siria. Obama ştie că nu poate repeta eroarea lui Rumsfeld din 2003, când a respins planificarea preventivă a etapei de stabilizare postconflict, cu preţul cunoscut. Este un avertisment pe care proaspăt retrasul şef al Centcom-ului (comandamentul regional care acoperă Siria), generalul James Mattis, a ţinut să îl repete public la 20 iulie:

Trebuie să definim foarte exact finalitatea militară pe care o vrem şi care derivă din ceea ce ne propunem să realizăm din punct de vedere politic. Altfel o să ne trezim că invadăm o ţară, dăm jos o statuie şi apoi ne întrebăm – şi acum ce facem? Înţelegeţi ce vreau să spun?.

Până şi principalul consilier militar al preşedintelui, generalul Martin Dempsey, puncta în scrisoare transmisă senatorului John McCain că „ultimii 10 ani ne-au învăţat că nu este suficient doar să modifici balanţa de putere militară, fără o atentă trecere în revistă a ceea ce este necesar pentru a conserva un stat funcţional”. Dar asta înseamnă zeci de mii de trupe cu aptitudini în operaţiuni de contrainsurgenţă, enorm de multe resurse, mai ales cu expertiză civilă (în sectoare precum guvernare civilă, justiţie şi domnia legii, economie), şi în general o răbdare care se măsoară nu în zile şi luni, ci mai degrabă în decenii. Exact ceea ce Obama promitea să evite prin noţiunea de rebalansare spre „nation-building acasă“ şi prin îmbrăţişarea paradigmei conflictelor low-cost, purtate prin telecomandă.

Cifrele războiului

De la începutul războiului civil, aproape 100.000 de sirieni au fost ucişi, 2,5 milioane au fost forţaţi să îşi părăsească casele şi localităţile, în timp ce 1,7 milioane au luat calea exilului extern. Războiul civil sirian nu mai este de mult unul exclusiv local, ci unul regional. Assad este sprijinit masiv de Hezbollahul libanez, de Iran şi Rusia, în timp ce rebelii sunt susţinuţi de către Arabia Saudită şi Qatar.

Jocul Irakului

Pentru Iran, Irakul este principala rută de alimentare a regimului Assad. Desigur, totul se întâmplă cu acordul implicit al premierului Maliki, el însuşi aflat în plin proces de consolidare a puterii şiite. Pentru Maliki, o eventuală victorie a rezistenţei anti-Assad ar putea avea consecinţe dramatice pentru stabilitatea Irakului. O Sirie controlată de suniţi ar deveni un sanctuar de susţinere a unei insurgenţe sunite anti-Maliki.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s