România, la 10 ani de la integrarea în NATO Răspunde

61436498

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când România a devenit membru cu drepturi depline al Alianței Nord Atlantice.  Aderarea la NATO a reprezentat un proces politic, militar și diplomatic îndelungat care a impus  o serie întreagă de reforme, de pe urma cărora a beneficiat întreaga societate, nu numai forțele armate. Acest text inaugurează o serie de articole ce va analiza efectele aderării României la Alianța Nord Atlantică asupra politicii sale externe și a politicii de apărare.

Încep cu ce e mai „ușor”, cu partea care se observă direct a aderării la NATO – efectul asupra forțelor militare.

Dincolo de aniversările și ceremoniile oficiale care vor avea loc în acest an, este timpul să evaluăm puterea militară a României așa cum se prezintă ea la 10 ani de la aderarea la NATO. Subiectul a mai fost tratat într-o postare anterioară, acest articol actualizând  o parte din informațiile disponibile la vremea respectivă și dezvoltând mai departe câteva din ideile din materialul publicat anterior.

1294589_258714554281234_772435948_o

De la reformă accelerată la dezinteres și neglijență

Aderare la NATO a reprezent o oportunitate pentru reforma și reforma forțelor armate. Astfel de la o armată bazată pe conscripție, România a trecut la o armată profesionista bazată pe voluntari. De la 330.000 de persoane aflate sub arme înainte de 1989 în prezent forțele armate numără în jur de 69.000 de militari profesioniști.[i] Armata de dinainte de 1989 era una ineficientă, în general slab dotată (raportat chiar și la aliații din Tratatul de la Varșovia) și care opera, mai ales după anii 70, în baza doctrinei războiului întregului popor – o doctrină născocită de regimul comunist, inspirat de experiența Iugoslaviei (dar probabil și a Vietnamului în conflictul acestuia cu Franța și Statele Unite).

Armata din vremea comunismului era mai mult obișnuită cu muncile agricole și lucrările de construcție decât cu poligonul de instrucție. Spre sfârșitul comunismului apar așa numitele „batalioane de diribau”[ii] a căror misiune era creșterea productivității în anumite sectoare cu ajutorul mâinii de lucru ieftine furnizate de militarii în termen. Astfel Armata Română a participat la realizarea Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului), la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, la extragerea cărbunelui și bineînțeles la muncile agricole.

Ineficacitatea și ineficiența armatei Republicii Socialiste României au fost demonstrate cu prisosință în timpul Revoluției din 1989, când aceasta fie s-a luptat cu năluci, fie s-a confruntat cu o pleiadă întreagă de incidente fratricide. Dacă se adaugă și faptul că înainte de 22 decembrie 1989 armata a tras în civilii neînarmați care protestau la Timișoara și București, se conturează astfel imaginea unei instituții aservite PCR, care îndeplinea două misiuni simultan – apărarea suveranității și independenței (misiunea sa normală) precum și protejarea regimului comunist de contestare internă (misiune care o împărțea cu Departamentul Securității Statului).

Căderea comunismului, dizolvarea Tratatului de la Varșovia precum și evoluțiile la nivel global în domeniul militar (RMA sau revolution in military affairs) au impus regândirea politicii de apărare și în România. Procesul de aderare la NATO a oferit oportunitatea pentru reformarea forțelor armate și transformarea acestei instituții într-un pilon fundamental al unui stat democratic. O parte a acestui proces a fost îndeplinit, permițând în 2004 aderare României la Alianța Nord-Atlantică.

După aderare însă reforma armatei  a stagnat iar sectorul apărării a fost subfinanțat. La nivelul elitei politice s-a instalat dezinteresul pentru sectorul apărării, mergându-se pe ideea că o dată intrați în NATO, apărarea națională și securitatea națională sunt asigurate prin simpla apartenență la cea mai de succes alianță politico-militară. Efectul acestor evoluții la nivel intern au început să se vadă începând cu 2010 când a început să se vorbească în mod deschis despre pierderea capacității de apărare a teritoriului.

Cartea Albă a Apărării notează că în prezent cadrul legislativ de funcționare a forțelor armate este incoerent și produce pe alocuri efecte adverse, structura de forțe a armatei nu corespunde misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, sistemele de comandă și control nu mai sunt compatibile cu cele din alte state membre NATO, politica de personal nu este în conformitate cu tipurile de misiuni care trebuie îndeplinie sau structurile care trebuie deservite, reducerea numărului de militare în confirmitate cu reformele asumate nu a fost însoțită cu dotarea adecvată a Armatei, scăzând astfel capacitatea de luptă – cu alte cuvinte deși s-a avut în vedere compensarea reducerii efectivelor prin sporirea nivelului tehnologic al armatei, acest lucru nu s-a realizat din cauza lipsei de fonduri –, iar la 10 ani de la aderarea la NATO majoritatea structurilor asumate în cadrul procesului de planificare a apărării în cadrul alianței au fost certificate cu limitări, din cauza dotării insuficiente cu echipamente.

Situația prinde mai bine contur în același document, publicat cu foarte mare  întârziere, când se discută nivelul de echipare al forțelor armate: „echipamentele majore sunt nefuncționale în proporție de 60%, cu tendințe de agravare a situației”. Cea mai gravă situație este la Forțele Aeriene unde „starea de operativitate a tehnicii de aviație și de apărare aeriană cu baza la sol a atins un prag critic”. Este vorba în principal de avioanele MiG-21 Lancer și rachetele sol-aer S-75 Volhov, sisteme de arme dezvoltate în anii 50 în URSS. Mai mult, „nivelul de pregătire al forțelor destinate serviciului de luptă este menținut cu dificultate la standardele NATO”, cel mai greu de asigurat și în acest caz fiind apărarea spațiului aerian, vulnerabil la incursiunile neautorizate. Situația stă aproximativ la fel și la forțele terestre și la marina militară.

Analiza efectuată în Cartea Albă a apărării relevă un aspect important – subfinanțarea sectorului apărării duce la scăderea capacității de luptă a forțelor. Se poate argumenta că dat fiind faptul că România traversează din 2008 încoace o criză economică profundă, subfinanțarea apărării a fost un efect „normal” al acestei situația. Situația e un pic mai complicată, astfel Apărarea fiind subfinanțată chiar dinainte de izbucnirea crizei economice din 2008. Astfel dacă în 2004 și 2005 România aloca 2% pentru apărare începând cu 2006 procentele scad la 1,8%, 1,6 (2007) și 1,5 (2008). Atenție, vorbim de ani de boom economic, când economia „duduia” și care ar fi permis deci o finanțare pentru MApN la nivelul prevăzut de lege de 2,38 % din PIB. De ce a scăzut bugetul apărarii după aderarea la NATO? Explicația e relativ simplă – după bifarea obiectivulul aderării la Alianță, apărarea nu a mai reprezentat o prioritate politică pentru guvern. Criza economică nu a făcut decât să acutizeze tendința de descreștere a bugetului militar al României. Cartea Albă mai sugerează un aspect important privind apărarea României –reforma forțelor armate este un proces care nu s-a încheiat, iar lipsa de consecvența în acest proces a condus la rezultate ambivalente și suboptime.

Ce a însemnat în practică subfinanțarea apărării în termeni reali? Pierderea capacității de apărare a teritoriului în cazul unui scenariu prevăzut de Articolul 5 al Tratatului de la Washington, documentul fondator al NATO. România nu este însă singurul stat membru NATO care se confruntă cu acest fenomen – reducerile bugetelor militare pe fondul crizei economice au avut loc în majoritatea statelor europene, capacitatea de apărare teritorială a acestor armate fiind pusă sub semnul întrebării. În 2012 pierderea capacității de apărarea a teritoriului a fost recunoscută oficial și au început să fie luate primele măsuri de remediere a acestui fenomen.

Membrii CSAT au concluzionat că Armata României are capacităţi limitate de a-şi îndeplini misiunile ce-i revin şi au decis ca, la viitoare şedinţă a Consiliului, Guvernul României să prezinte un program multianual de restabilire a capacităţii de luptă a acesteia…

1780941_661002607294513_1774026760_o

Partea plină a paharului…

Probabil cel mai mare câștig al aderării la NATO, în afară de asigurarea pe termen lung a securității naționale, este experiența militară acumulată în misiunile internaționale, precum și interacțiunea continuă și sub diferite forme cu forțele militare ale statelor din alianță. Acest aspect a sporit nivelul de pregătire a militarilor români și a creat premisele necesare pentru continuarea procesului de reformă. Probabil cel mai mare impact la nivel organizatoric a fost adoptarea procedurilor operaționale și de planificare ale NATO.

Aderarea la NATO a însemnat participarea pe termen lung la misiuni de luptă în afara granițelor și proiectarea strategică a forței militare pe distanțe mari.Peste 40000 de militari au participat la misiuni internaționale în diferite teatre de operațiuni de la aderarea la NATO – de la Balcanii de Vest până în Afganistan și Irak, din Marea Mediterană până în Oceanul Indian. România a început să trimite forțe de menținere a păcii în teatre de luptă începând cu 1991, dar din 2002 aceste misiuni au căpătat o cu totul altă importanță și semnificație. Participarea în 2002 la operațiunile de luptă și menținere a păcii din Afganistan după atacurile teroriste de la 11 septembrie, securizează obiectivul de aderare la NATO. Misiunile din Afganistan și Irak, în ciuda pericolelor inerente și a testării capacităților de luptă și logistice ale forțelor armate, au permis acumulare  unei de experiene de luptă care poate fi utilă mai târziu dacă este inclusă în doctrina operațională.

Politic aceste misiuni au oferit oportunitatea de a demonstra angajamentul  față de Alianță, de a dovedi potențialul militar al României, de a arată că statul român este un furnizor de securitate la nivel globaln nu numai regional și local.  și de a spori prestigiul internațional al României. Din punct de vedere militar misiunile din Afganistan și Irak au reprezentat oportunitatea de a pune în aplicare antrenamentul militarilor, de a lupta într-un mediu atipic și cu un inamic asimetric, de a coopera cu alți membri NATO în operații  de luptă și de a se familiariza cu modul de operare al aliaților.

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic român sau o forță politică poate să-și aroge meritul pentru succesul României în cadrul acestui proces complex intern și internațional. Acest proces a generat un consens un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional având în vedere polarizarea din prezent. Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că România a putut, după foarte mult timp, să-și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri. Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe românești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia.

George VIŞAN

[i] Conform datelor publicate de revista Armées d’aujourd’hui, Nr. 387, Martie 2014, p. 53.

[ii] Acest termen argotic se aplica și batalioanelor disciplinare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s