Trump, din memoriile generalului James Mattis Răspunde


Cartea de memorii semnată de Jim Mattis alături de Bing West expune filozofia pe care generalul a încercat să o aplice cât timp s-a aflat în fruntea Pentagonului.

Întrebarea este cine îi va urma lui Bolton? Numele circulate până astăzi par fie să anunțe consolidarea influenței lui Mike Pompeo, fie o recalibrare către o variantă cât mai pură a doctrinei „America pe primul loc“. Ambasadorul SUA la Berlin, controversatul Richard Grenell, omul forte al administrației în Europa, susținător al liniei dure față de Teheran, este cunoscut pentru lipsa de diplomație și pentru criticile lipsite de perdea adresate unor free rideri precum Germania. Pe lista scurtă s-ar mai afla două nume apropiate de Mike Pompeo: Stephen Biegun (negociatorul SUA pe dosarul nord-coreean) sau Brian Hook (trimisul special al SUA pe dosarul iranian și fostul director de planificare politică în timpul lui Rex Tillerson). Oricare dintre cele două variante ar arăta intenția lui Donald Trump pentru accelerarea unor soluții negociate cu Phenianul și Teheranul înainte de finalul mandatului. Dar probabil că cea mai tectonică dintre variante ar fi însă colonelul în retragere Douglas Macgregor, un obișnuit al platourilor Fox News și un preferat al lui Tucker Carlson, un comentator conservator cu multă influență asupra lui Donald Trump. Macgregor este un susținător al detensionării relațiilor cu Moscova și crede că NATO este un zombie care ar trebui să fie lăsat să moară. More…

Reclame

Mizele lui 2014 pentru viitorul Afganistanului Răspunde

afghanistan election pic

Națiunea afgană este asemenea unui organism slăbit, expus unui virus puternic (insurgența talibană) care atacă neîncetat un „sistem imunitar“ haotic și disfuncțional. „Ceea ce vedem este o națiune bolnavă, infectată cu insurgență. Este o boală pe care trebuie să o trateze“, rezuma recent generalul McChrystal provocarea afgană. Deși comunitatea internațională se află în Afganistan de aproape 13 ani, totuși investițiile coerente la nivelul întregului teatru de operațiuni au început abia în 2009, când Administrația Obama a anunțat o infuzie de 30.000 de militari (ridicând numărul forțelor americane la aproape 100.000) și un nou tratament fundamentat pe principiile rețetei de contrainsurgență aplicată în Irak în 2007-2008. Întreaga mobilizare de forțe a generat o amplă ofensivă împotriva fiefurilor talibane din Hel­mand și Kandahar, derulând în paralel investiții sistematice în reclădirea sistemului imunitar și a anticorpilor instituționali afgani (armată, poliție, forțe locale de autoapărare), toate în scopul neutralizării virusului insurgenței. More…

România, la 10 ani de la integrarea în NATO Răspunde

61436498

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când România a devenit membru cu drepturi depline al Alianței Nord Atlantice. Aderarea la NATO a reprezentat un proces politic, militar și diplomatic îndelungat care a impus o serie întreagă de reforme, de pe urma cărora a beneficiat întreaga societate, nu numai forțele armate. Acest text inaugurează o serie de articole ce va analiza efectele aderării României la Alianța Nord Atlantică asupra politicii sale externe și a politicii de apărare.

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic român sau o forță politică poate să-și aroge meritul pentru succesul României în cadrul acestui proces complex intern și internațional. Acest proces a generat un consens un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional având în vedere polarizarea din prezent. Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că România a putut după foarte mult timp să-și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri. Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe românești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia. More…

Obama la Berlin. 5 ani mai târziu Răspunde

obama-in-berlin-850x636

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pentru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral menit a-l familiariza pe candidatul Partidului Democrat cu politica bătrânului continent. Aşteptările faţă de senatorul care promitea o revoluţie politică şi transormarea Washingtonului erau imense. Pe scurt, pentru europeanul de rând, Obama reprezenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a preşedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze legitimitatea Americii, să-şi proiecteze influenţa prin filtrul instituţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, să redescopere filosofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al relaţiei dintre americani şi europeni. Obama era pregătit să asculte Europa. Europenii erau pregătiţi să îl asculte pe Obama. Popularitatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a reuşit, atunci, să mobilizeze mai bine de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul complet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Washington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bugetar. Iluziile europenilor faţă de Obama s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea reală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Între timp însă, Berlinul, cel puţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Londra, Parisul, Roma au guverne slăbite, consumate intern cu gestionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fără sprijinul sau acordul Germaniei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inacţiunea sa“ este clar că ceva fundamental s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington. More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Escaladarea războiului civil din Siria 1

3857010458

Războiul civil din Siria a căpătat dimensiuni îngrijorătoare în ultima perioadă de timp prin aparenta utilizare a armelor chimice și a potențialului său de extindere la nivel regional, demonstrat de raidurile aeriene ale aviației Israeliene asupra unor ținte aflate pe teritoriul sirian. Conflictul durează deja de doi ani, a costat viețile a cel puțin 70 000 de sirieni, în timp ce alte câteva sute de mii au devenit refugiați. Acest război nu dă semnale că s-ar încheia prea curând, devenind un război de uzură, caracterizat prin incertitudine și violență gratuită, îndreptată mai ales împotriva civililor.

Înainte de începerea războiului civil în 2011, Siria era unul din statele cunoscute pentru programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, armele chimice făcând parte din arsenalul Damascului. Siria nu este semnatară a Convenției privind Armele Chimice care interzice producția, deținerea și utilizarea acestui tip de arme. Programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă al Siriei a fost destul de ambițios, la un moment dat pe lângă armele chimice pe care le-a generat, a încercat să obțină și arme nucleare. În 2007 aviația israeliană a distrus un obiectiv aflat pe teritoriul Siriei în regiunea Deir ez-Zor care a fost identificat ca fiind un reactor nuclear aflat în stadiul de construcție destinat cercetărilor și producției de material necesar construcției unei arme nucleare. Siria a primit asistență tehnică pentru construcția acelui reactor de la Coreea de Nord.

Armele chimice, cunoscute și ca „arma nucleară a săracului”, sunt destul de ineficiente pe câmpul de luptă modern, având în vedere progresele tehnice în protecția militarilor, dar folosite asupra civililor sau a unor insurgenți slab, mai ales în cazul unor atacuri concentrate, reprezintă rețeta ideală pentru masacre de proporții. Cel mai bun exemplu în acest caz sunt atacurile irakiene cu arme chimice asupra civililor kurzi de la sfârșitul anilor ’80. Având în vedere nivelul ridicat de violență din Siria, utilizarea armelor chimice împotriva civililor se înscrie în comportamentul „normal” al regimului lui Bashar al Assad. More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (III) 1

1134604 - Zero Dark Thirty
Academia de Film Americană a decernat pe 24 februarie premiile Oscar, iar pe lista de nominalizați din acest an s-au regăsesc o serie de filme cu subiect politic și istoric: Lincoln, Argo și Zero Dark Thirty. Așa că am decis să scriu o mică serie dedicată modului în care a șaptea artă reflectă fenomenul politic. Am selectat două subiecte interesante, de actualitate și controversate: combaterea terorismului și rolul moderației în politică. Primul articol din serie va fi o analiză comparată și critică asupra reflectării contraterorismului în cultura modernă pornind de la două pelicule: Zero Dark Thirty, care documentează „vânătoare” lui Osama bin Laden de către SUA și The Dancer Upstairs, povestea ficționalizată a prinderii șeflui mișcării revoluționare peruane Sendoro Luminoso, Abimael Guzman. Între două cele două pelicule există multe similutidini, dar și destule diferențe care să permită o abordare comparatistă.

Ambele pelicule prezintă, per total, într-un mod credibil și realist, dar cu multe licențe artistice, metodele prin care guvernele combat terorismul, atât de factură internă, cât și cel global. Atât Zero Dark Thirty cât și The Dancer Upstairs nu se rezumă doar la a prezenta aspectele „tehnice” ale combaterii terorismului ci și implicațiile politice ale acesteia. Abordările prin care terorismul este combătut în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty sunt specifice amenințărilor pe care trebuie să le neutralizeze. Ele nu sunt interșanjabile, cum ar putea părea la prima vedere, însă privindu-le în profunzime ele oferă o imagine de ansamblu asupra unei activități ce se desfășoară în anonimat și clandestinitate. În The Dancer Upstairs este preferată metoda care respectă cel mai bine supremația legii, în raport cu metodele dure folosite de armată, deoarece are avantajul soluționării pe termen al conflictului politico-social ce a dus la nașterea mișcării lui Prezidente Ezequiel și oferă șansa unui nou început democratic pentru o societate divizată. Metodele descrise în Zero Dark Thirty sunt justificate (mai puțin tortura, a cărei utilitate e scăzută și delegitimează întreg procesul) prin prisma faptului că lupta se poartă la nivel global, scopul este protejarea securității SUA și se desfășoară, în linii mari, în clandestinitate, ambele tabere dând dovadă de lipsă de scrupule în utlizarea forței. Eliminarea lui Osama bin Laden nu pune însă capăt „războiului”, Al Qaeda deși afectată profund de moartea liderului continuând lupta (vezi Somalia, Pakistan, Afganistan, Mali, Yemen și Somalia). More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (II) 1

SAS+Assault+on+Iranian+Embassy

Abordarea combaterii terorismului în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty este diferită, dar diferențele sunt date în principal de natura terorismului și scopurile urmărite de cei care îl combat. Metodele de combatere a terorismului prezentate în ambele pelicule trebuie considerate din prisma faptului că avem de-a face cu opere de ficțiune, adresate publicului larg și prin urmare legătura acestora cu realitatea luptei anti-teroriste nu este atât de directă pe cât s-ar crede. În orice caz nu trebuie subestimat impactul acestor reprezentări, chiar și incomplete, asupra imaginarului public în privința combaterii terorismului. „Cultura populară” afectează însă modul în care combaterea terorismului este percepută de public, atât la nivel național, cât și global.

Modul în care Zero Dark Thirty a reflectat utilizarea și utilitatea torturii a generat cele mai multe controverse în spațiul public american și internațional. Pe de o parte au fost cei care au susținută că pelicula lui Kathryn Bigelow justifică utilizarea torturii în lupta împotriva Al Qaeda, în timp ce alții au susținut că nu face acest lucru, și că în cel mai rău caz pelicula are o atitudine ambiguă față de tortură, ducând în eroare spectatorul. Kathryn Bigelow înseși s-a apărat susținând că tortura a fost una din sursele care au dus la localizarea și eliminarea lui bin Laden. Totuși judecând modul în care tortura este utlilizată de Maya în film pentru găsirea lui bin Laden, se poate trage concluzia că rolul acestei metode în localizarea lui bin Laden este exagerat și lipsit de autenticitate. More…

Oamenii preşedintelui sau umbra lui Brent Scowcroft la Casa Albă Răspunde

A4195-19

De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin teatru. Iar politicienii trebuie să aibă un elementar simţ dramatic, adică simţ în legătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“ (Vacłav Havel).

Obama nu face excepţie. Este predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor publice pentru a maximiza impactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săptămâna trecută capătă o semnificaţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lungă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, naţiunea pe care trebuie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este concluzia rece a întâlnirii cu preşedintele Karzai. Cu câteva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Vietnamului renumit pentru aversiunea sa faţă de aventuri de nation-building, avea doar să pregătească terenul. Şi nominalizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi coregrafie. John Brennan (arhitectul programului de drone) este întruchiparea reţetei Obama-Biden de a apăra America în lumea de astăzi. Acţionând nonstop, departe de televiziuni şi de atenţia opiniei publice, cu o precizie aproape chirurgicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pentru a răspunde ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a ne­cesita desfăşurarea a zeci de mii de militari americani la capătul lumii sau de a implica America în campanii masive de nation-building. More…

Osama: un Mao în era www Răspunde

120430054513-bin-laden-c2-set-story-top

S-a spus deseori că „Primăverile Arabe“ reprezintă o lovitură mortală dată Al Qaeda. În cele din urmă, nu discursul său a animat şi mobilizat masele de revoluţionari care au spulberat unele dintre, aparent, cele mai solide regimuri ale lumii arabe. Şi totuşi, o lectură atentă a scrisorilor recuperate din fortăreaţa de la Abbottabad conturează o cu totul altă perspectivă. Mai mult, ele confirmă o anu­mită cheie de interpretare asupra naturii Al Qaeda care sugerează că aceasta este mai puţin o grupare teroristă tradiţională, cât o mişcare de insurgenţă. Pentru Al Qaeda, Primăvara Arabă este o oportunitate, o bătălie pentru recâştigarea „inimilor şi minţilor“ străzilor arabe.

De fapt, Bin Laden pare să ajungă la aceeaşi concluzie ca şi insurgenţii anilor ’60: „răspunsul nu se află pe câmpul de bătălie, ci în minţile oamenilor“ (Robert Thompson). Iar acest lucru este cu atât mai adevărat, astăzi, în epoca informaţiei globalizate. În cele din urmă, globalizarea nu îi avantajează doar pe cei ghidaţi de cele mai bune intenţii, ba dimpotrivă. Este unealta ideală pentru lumea subterană a criminalităţii transnaţionale. O imagine extrem de sugestivă a acestui „progres“ a fost surprinsă recent de graficianul Dan Perjovschi într-o expoziţie aflată, simbolic, nu foarte departe de „ground zero“: de la World War One (WW1) şi World War Two (WW2) la World Wide Web (www). More…

Realități Euroatlantice…dure (I) Răspunde

Acum 10 ani România a fost invitată să adere la Tratatul de la Washington devenind astfel membru cu drepturi depline al NATO, cea mai puternică și cea mai de succes alianță politico-militară din istoria modernă. În aprilie 2004 drapelul României se înălța în acordurile imnului național la Bruxelles la sediul Alianței Nord-Atlantice. În mai puțin de 15 ani România a reușit să rupă cortina de fier și să se alăture, la alegerea ei, unei alianțe internaționale formate din state democratice. More…

Moştenirea generalului Petraeus Răspunde

Probabil că nimic nu rezumă mai bine atmosfera Washingtonului sau consensul din campanie (o Americă decisă să se concentreze prioritar pe reconstrucţia de acasă) ca retragerea generalului David Petraeus din serviciul public. Indiferent de motive, plecarea lui Petraeus este simbolică. Este ultimul act al unei reorientări strategice pe care Administraţia Obama şi-a propus să o imprime secvenţial încă din prima zi de mandat, departe de elementele gravitaţionale care au definit epoca post 11 septembrie.

Iar „Dave“ devenise, în imaginarul echipei de la Casa Albă, esenţialmente o marcă înregistrată, asociată costisitoarelor campanii de nation-building şi contrainsurgenţă din Irak şi Afganistan. Şi, în mod inevitabil, filozofia generalului Petraeus era legată de acestea. Într-un fel, el nu s-a numărat niciodată printre apropiaţii Comandantului Şef. Şi acest lucru s-a văzut cu ochiul liber chiar săptămâna trecută, când, în prima conferinţă de după alegeri, Obama a ţinut să le atragă atenţia republicanilor că, dacă „au o problemă cu Susan Rice, atunci au o problemă cu mine“. Obama nu a ieşit niciodată să îl apere într-un mod similar pe cel mai de succes general american. Spre deosebire de Petraeus, Rice este „omul preşedintelui“.
More…