Mizele lui 2014 pentru viitorul Afganistanului Răspunde

afghanistan election pic

Octavian Manea a analizate pentru Revista 22 alegerile din Afganistan

Obișnuim să vorbim despre Afganistan ca despre un cimitir al imperiilor. Sovieticii și mai înainte Imperiul Britanic s-au împotmolit pe rând în nisipurile mișcătoare din sudul Asiei. Să fie rândul NATO, deseori considerată drept cea mai de succes alianță militară din istorie?

Mai întâi, 2014 poate fi semnalul unui nou început politic, al unui nou contract social fondator. Este momentul în care una dintre piesele grele care au modelat decisiv societatea afgană în perioada post-talibană, președintele Hamid Karzai, iese din joc. Totodată, poate fi un moment de resetare a modului în care statul afgan este perceput la firul ierbii din perspectiva capitalului de legitimitate, dar și a unei guvernări eficiente. În cele din urmă, aceasta este și secvența cea mai semnificativă pe termen lung. Rezultatul campaniei „nu va fi determinat de operațiunile militare, ci de componentele care urmează acestora – dezvoltarea economică și stabilitatea politică – elemente care se vor consolida în timp la adăpostul securității oferite de intervenția externă și de forțele locale“, ne-a spus fostul comandant al misiunii NATO, generalul John Allen. Fragmentul este sugestiv pentru a înțelege stadiul în care se află cel puțin în teorie campania ISAF.

Națiunea afgană este asemenea unui organism slăbit, expus unui virus puternic (insurgența talibană) care atacă neîncetat un „sistem imunitar“ haotic și disfuncțional. „Ceea ce vedem este o națiune bolnavă, infectată cu insurgență. Este o boală pe care trebuie să o trateze“, rezuma recent generalul McChrystal provocarea afgană. Deși comunitatea internațională se află în Afganistan de aproape 13 ani, totuși investițiile coerente la nivelul întregului teatru de operațiuni au început abia în 2009, când Administrația Obama a anunțat o infuzie de 30.000 de militari (ridicând numărul forțelor americane la aproape 100.000) și un nou tratament fundamentat pe principiile rețetei de contrainsurgență aplicată în Irak în 2007-2008. Întreaga mobilizare de forțe a generat o amplă ofensivă împotriva fiefurilor talibane din Hel­mand și Kandahar, derulând în paralel investiții sistematice în reclădirea sistemului imunitar și a anticorpilor instituționali afgani (armată, poliție, forțe locale de autoapărare), toate în scopul neutralizării virusului insurgenței.

Astăzi infrastructura militară afgană, doar o umbră incipientă în 2009, a atins proporții impresionante, având aproximativ 352.000 de oameni. Dar și nota de plată este pe măsură: 5 miliarde dolari, dintre care Washingtonul achită 3, celelalte state NATO în jur de 1,3 miliarde, iar statul afgan doar 500 de milioane de dolari. Cât de sustenabilă este în viitorul apropiat o astfel de construcție? Totul depinde de liniile de creditare internaționale. Dar mai este dispus Vestul să alimenteze Afganistanul? Pentru cât timp? De altfel, este un subiect care de mult nu mai ține prima pagină a ziarelor. Astăzi mai toți membrii coaliției internaționale se grăbesc să ia cu asalt ieșirile. Între timp, imaginea care se conturează este aceea a unui Vest supraextins. Să nu uităm că America revine la o agendă concentrată pe „nation-building-ul de acasă“, iar Europa este tot mai interesată de un pivot spre frontiera estică a Alianței. Iar dacă tot va cheltui pe apărare, este mult mai probabil ca Europa să prefere să investească pentru a atinge nivelul de 2% din PIB, o mișcare motivată de ofensiva geopolitică lansată de Moscova în străi­nătatea apropiată, decât în gaura neagră afgană. Mai nou, Ucraina a intrat pe statul de plată al Europei și este de așteptat să rămână pentru multă vreme acolo. Să sperăm însă că la nivelul decidenților de azi și de mâine a fost internalizată lecția prăbușirii Vietnamului de Sud. Războiul împotriva insurgenților, campania de pacificare a zonelor rurale, derulată la sfârșitul anilor ‘60, a fost un succes. Dimpotrivă, victoria a fost pierdută pe fondul invaziei convenționale lansată de armatele Nordului comunist și mai ales din cauza încetării sprijinului logistic și financiar promis de Washington. Concluzia lui Kissinger este edificatoare și rezonează până astăzi: „tăierea ajutorului american de către Con­gres a condamnat Vietnamul de Sud“.

Desigur, cazul afgan este infinit mai complex. Mentoratul occidental continuă să rămână imperativ, chiar dacă într-o formulă de tip leading from behind, pentru a asigura coerența întregului. Nu vorbim doar de o necesară susținere financiară, dar și de menținerea unor forțe reziduale de antrenament și consiliere sub egida NATO (între 8-12.000 de oameni), la care s-ar adăuga alte câteva mii de militari americani pentru intervenții rapide în diverse puncte fierbinți. Deocamdată, însă, predictibilitatea oricărui angajament al SUA sau NATO post-2014 rămâne în aer din cauza refuzului președintelui Karzai de a semna orice astfel de tratat. De el în­că depinde dacă în urma retragerii Vestului rămâne sau nu un vid de putere.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s